Narcoza pro-rusă

Dragostea oarbă a unora pentru Rusia nu este de natură culturală (cum să îl citești pe Dostoievski și să ai dorința de a trece fix prin același chin sufletesc ca al personajelor sale?), nici religioasă (cum să te rogi Sfântului Serafim de Sarov și să ai apucături bezmetice?) și nici istorică (cel puțin pentru noi, pentru ce am putea fi Rusiei recunoscători, să zicem, în istoria recentă?). Asta nu înseamnă nici pe departe că Rusia nu are o imensă cultură, o abisală tradiție duhovnicească sau că nu a influențat, fără adjective, strict geografic, istoria a trei continente. 

Fascinația vine azi și acum din altceva, de natură impură, ideologică, mefistofelică. Este vorba despre dorința de ordine într-o lume haotică, despre o mână de fier în plină moleșeală, de dârzenie în toiul decadenței. Pe scurt: ceea ce este nostalgia spirituală după totalitate și coerență se traduce secular, falsificat, în dorința de totalitarism și autoritarism. Rusia este, precum în comunism - să ne amintim ce atracție exercita Moscova asupra unui Brecht sau Benjamin, a unui Kazantzakis sau Sartre -, nu o țară, ci o destinație mitică, insulă gigantică, paradisiacă, în mijlocul umanității. 

Răspunsul la această narcoză pro-rusă nu este nici distrugerea Rusiei, ca și când oamenii ei simpli ar fi toți, fără rest, întrupări ale vrăjmașului, nici denigrarea cu orice preț, ca și cum alții, precum occidentalii, ar fi toți, fără rest, angelici, nici aranjamentul economic-moral ca și când compromisurile rămân neplătite. Rusia trebuie readusă la dimensiunile ei oricum uriașe. Critic la adresa lui Putin, pe care l-a mirosit foarte bine, Soljenițân era de părere că Rusia este suficient de vastă și are suficient de multe probleme proprii pentru a se mai ocupa de teritoriile și de chestiunile altora. Iată, supraviețuitorul Gulagului este azi confirmat cu vârf și îndesat.

Bisericește, Rusia nu are ce căuta în chimia altor națiuni în mijlocul cărora clerul propriu ține Evanghelia, așa cum, la vremea lor, nici grecii nu aveau ce controla în culturi vădit diferite. Ortodoxia a trecut prin panelenismul eclesial în chip ireversibil, momentul acum fiind să îl depășească și cel panslav. Și așa cum abandonarea pragmatică de către greci a mândriei i-a mișcat spre misiune în Africa, de pildă, sau în recuperarea rolului canonico-dogmatic, tot astfel rușii au ocazia istorică de a se redescoperi pe sine, de a se limpezi. Dacă nu, agresivitatea nu va putea mereu camufla războiul lor interior, nemulțumirea lor profundă cu ei înșiși. Totul este spre vindecare, îndreptare.

Ortodoxia noastră latină este provocată de convulsiile actuale și mai ales de cele care vor urma să își probeze luciditatea, maturitatea. Să spunem abuzului pe nume acolo unde se produce și crimei tot pe nume acolo unde se consumă. Diplomația inter-bisericească a Moscovei, cea prin care Ortodoxiile locale vorbeau între ele nu ca mădulare ale aceluiași corp mistic, ci de-a dreptul ca state, negociind, trebuie fundamental oprită. Suntem o Biserică, nu o confederație, o Horeca euharistică sau franciză cu filiale prin toată lumea. 

Or, într-o Biserică ne rugăm, ne consultăm, dezbatem, clarificăm, reluăm, iarăși ne rugăm, ne reîntâlnim - toate spre folosul poporului lui Dumnezeu. Așa, politizând, bazându-ne pe bombe și rachete, nu doar că ucidem, prin cuvintele, lașitățile și complicitățile noastre oameni în trup, dar Îl ucidem, simbolic, și pe El, pe Cel întrupat, venit în mijlocul nostru nu pentru a ne confirma cât de abjecți putem fi, ci cât de luminoși putem ajunge. Cu, prin și în El.

Fiat!