”Soluția” rusească în spațiul canonic este falsă din toate punctele de vedere. Războiul intra-românesc

Acest război intra-românesc nu este nou. El doar a renăscut, previzibil, odată cu războiul din vecini. Cât de mult iubesc țărișoara unii, la concurență cu cei care o adoră, cât se luptă unii, dar și câte sacrificii fac alții, cât de realiști și pragmatici sunt unii și cât de înălțători, idealiști sunt iarăși alții – jocul acesta este arhicunoscut. L-am auzit și majoritatea dintre noi imediat după 1989: există o Securitate bună, naționalistă, care se luptă cu cea rea, teroristă. 

Nici în clipa aceasta, după cum se pare, nu am depășit schema: unii "băieți" (și fete) sunt proatlantiști, alții/altele proruși. Că între cele două extreme există nuanțe, compromisuri chiar, se înțelege de la sine. Ce este suspect la echipa asta care se joacă de-a pseudo-campionatul securizării României, în trecut și azi, dar din păcate și mâine, este altceva: că iubesc mai tare sau mai încet țara plătitoare, toți, grămadă, nu dau nicio para chioară pe libertate, pe vot, pe voința alegătorului, pe instituțiile democratice strâmbe, desigur, dar care sunt așa nu în ultimul rând și grație/datorită lor. 

Acum, legat de Ucraina, pe scurt și fără prea multe menajemente, pentru că, de fapt, mă interesează chestiunea bisericească, de credință. Așadar, schema, cum altfel?, arată că în vreme ce unii sunt porniți pe ruși, inclusiv cu argumente istorice (la câte am încasat de la frații slavi, mai multă prudență nu ar strica), alții văd nevoia unui dialog cu Rusia care, nu?, rămâne pe hartă. Adevărul este împărțit, dar nu egal: partea pro-UE/NATO știe că nu are alternative la modelul, imperfect cum este el, al democrației liberale occidentale, că România are nevoie de acest model pentru a crește, a își împlini menirea. Partea pro-Moscova nu are o alternativă reală, dorind "decât" pacea, dar cu condiția ca măcelul să se oprească, prin minune, la granițele noastre non-Schengen, dar militare, geostrategice. Primii văd în război șansa lărgirii spațiului libertății, ultimii dorindu-l înghețat pe Prut. Problemă: românii noștri din Bucovina ("ucrainiană") sau din Maramureșul istoric (tot în frumoasa țară-vecină) sau cei din Republica Moldova sunt condamnați să fie bătuți de soartă încă un secol, dacă nu chiar și mai mult? Iubire mare sau mică, dar cum rezolvăm patriotismul pe teren?

Acum, bisericește. Tot pe scurt, cu riscul brutalității: Patriarhia Ecumenică a dat "drumul" Ortodoxiei ucrainiene să ajungă cândva la autocefalie, la statutul de Patriarhat independent, fix după modelul pe care l-am urmat și noi, cu acel Cuza despre care o să vorbim în câteva zile. Sigur, teologic, este problematică forja canonico-politică, nu este în regulă, dar ea funcționează. Pur și simplu. Trebuia însă Fanarul să lase pe ucrainieni pentru tot timpul în starea de vasalitate rusească, fie și cu pretenția unei fictive autonomii? Repetăm bisericește ce vor unii când își doresc pacea noastră cu prețul conștient asumat al nefericirii altora? NU. Ortodoxia nu putea face asta. Concluzia: "soluția" rusească în zisul spațiu canonic, în "lumea rusă", este falsă din toate punctele de vedere. A trebuit un David, mic, fără arme, cu un statut precar la Bosfor, să arate lui Goliath că mărimea mușchilor nu este constructivă în materie de suflete. Că, din culise, au suflat americanii, nu mai contează. Ce, îl pictăm noi în biserici pe Napoleon al III-lea, adevăratul făuritor al Unirii Principatelor?

Pe cale de consecință, derbedeii de genul lui Longhin din Ucraina, Vladimir și șleahta lui de ziși episcopi din Mitropolia Moldovei, sunt pionii lipsei de libertate, resturile tumorale oricând gata să reinvadeze organismul cât de cât refăcut după căderea simbolică a comunismului. Zic cât de cât pentru că, da, nu putem vorbi despre sănătate. Moscova, privind convalescentul – politic, cultural, religios, identitar în general – are cinismul să întrebe: nu era mai bine să rămâi bolnav, dar stabil? La ce ți-a trebuit terapia occidentalilor, a sataniștilor, a fasciștilor ăstora? Nu vezi că mori de frig, că nu ai grâne și nici bani de pensie? De ce ai fugit, nerecunoscător, din paradisul (post)sovietic? Hai, ușor, la tata! Dacă nu, îți dău bătăiță cu bombiță!

Vlăguiți, cred că ne putem aduna forțele minții și ale sufletului, spunându-i "Tătucului" și astfel mărturisind că doar Hristos este eliberatorul:

Înapoia mea, Satano!