În memoriile sale, partizanul Ion Gavrilă Ogoranu relata că, în unele duminici, dar mai cu seamă în preajma Sfintelor Paști, el și luptătorii anticomuniști pe care îi conducea se strecurau prin pădurile din preajma Mănăstirii Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, înălțată la poalele Munților Făgăraș, pentru a asculta frânturile slujbei, care răzbăteau până la ei. Pe-atunci, slujbele vor fi fost oficiate de Arsenie Boca, dar părintele urma să ia în curând calea închisorilor comuniste.
În 1952, de Paști, pe când bântuiau pe culmea împădurită de la răsărit de Mănăstire, partizanii s-au legat prin jurământ, că dacă va scăpa cu viață cineva dintre ei, să adune trupurile celorlalți și să le înmormânteze la Mănăstirea Brâncoveanu.
”Nu bănuiam atunci că lucrul acesta va fi atât de greu când România va fi iar liberă: niciunul dintre cei morți nu are mormânt, iar ridicarea unei cruci va întâmpina în continuare greutăți”, puncta ”Moșu’” Ion Gavrilă Ogoranu. În cele ce urmează, vă prezentăm pasajele în cauză:
”Cât timp a rămas părintele Arsenie Boca la mănăstirea Brâncoveanu am fi dorit să mergem la dânsul, dar era prea urmărit și ne temeam să nu facem rău mănăstirii, dacă s-ar afla. În toți cei opt ani nu ne-am dus niciodată la locul sfânt din acel motiv. Câteodată, în duminici și-n sărbători, când bântuiam pe acolo, ne apropiam în pădurile din jur și, cum slujba se făcea afară, ajungeau până la noi frânturi din cântecele bisericești. (…)
Odată, de Paști, cam prin 1952, aflându-ne pe culmea împădurită de la răsărit de mănăstire, ne-am legat că, de va scăpa cineva dintre noi cu viață să adune trupurile celorlalți și să le înmormânteze la mănăstire. Nu bănuiam atunci că lucrul acesta va fi atât de greu când România va fi iar liberă: niciunul dintre cei morți nu are mormânt, iar ridicarea unei cruci va întâmpina în continuare greutăți”.
(Fragmente sunt preluate din memoriile partizanului Ion Gavrilă Ogoranu, ”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, Editura Sânziana, București, 2020)