Cutremurătorul jurnal lăsat posterității de partizanul bucovinean Vasile Motrescu: ”Până dimineața am dormit pe zăpadă ca căprioara. Picioarele mi-au amorțit de sus și aproape că nu pot să merg. De când sunt nu am fost niciodată așa de zdrobit de oboseală”. Cu moartea pre moarte călcând

După ce citești jurnalul lăsat posterității de partizanul bucovinean Vasile Motrescu – țăran cu șapte clase primare, fără vreo afiliere politică – îți vine să te lași de orice înseamnă scris și-apoi să plângi în pumni, bântuit de îngrozitorul fără echivoc pe care-l pot transmite însemnările acestui om de o simplitate neverosimilă. 

Diferența față de celelalte volume memorialistice dedicate partizanilor e că jurnalul lui Motrescu a fost scris chiar la locul faptei, în creierii munților, între ciocnirile cu Securitatea și nopțile de frig și foamete – toate acestea răzbat brutal, nemijlocit și în cea mai inestetică autenticitate, laolaltă cu o nesiguranță, o incertitudine permanentă, care parcă mușcă și din tine, cititorule. În fapt, este vorba și despre proza totală, la fel de reală și de neșlefuită ca viața. Sau ca moartea: arestat în urma unei trădări, Vasile Motrescu avea sa fie executat în iulie 1958, la Botoșani. 

Iată două fragmente din teribilul său jurnal, care a fost păstrat chiar în sertarul criminalilor, adică la Securitate, după ce multe din însemnări au fost distruse:

”Numai am intrat în pădure, am mers câteva sute de metri și am căzut jos de oboseală, nemaiputând merge nici un pas. De când sunt nu am fost niciodată așa de zdrobit de oboseală. Până la 4 dimineața cu greu mi-am făcut foc și mămăligă să am pe a doua zi. De la ora 4 până dimineața am dormit pe zăpadă ca căprioara. Picioarele mi-au amorțit de sus și aproape că nu pot să merg”.

”Vineri, 3 aprilie 1953 (Vinerea Paștilor – n. m.). Amărât și plin de gânduri am petrecut și această zi, de cum m-am sculat am ieșit la soare și citesc în Biblie și mă gândesc că vin Sfintele Paști și sunt aicea. Nu există ființă de om pe suprafața pământului să-și poată imagina viața mea de câine pe care am trăit-o în acești 4 ani, iaca se împlinesc pe 4 aprilie. Spre seară am dat o raită în jurul colibei, m-am suit în Gruiet că zăpada de pe față s-a pleșit. În vârful Gruetului, pe un fag am găsit scris numele meu, încă din 1944 toamna, de când stam fugar pe aceste meleaguri de frica rușilor, și atunci am trăit tot greu, dar nu ca acum”. 

(Citatele sunt preluate din Vasile Motrescu, Mircea Dobre, ”Jurnale din rezistența anti-comunistă” / partizan a fost și Gheorghe Motrescu, fratele mai mic al lui Vasile, acesta luptând încă din ‘44 împreună cu gruparea lui Vladimir Macoveiciuc, ulterior scăpând cu viață numai după ani și ani de zeghe)