Joseph Ratzinger, cunoscut ca Papa Benedict al XVI-lea, un teolog fără de care istoria intelectuală a credinței în secolul XX nu este completă. Pentru ortodocși, opera lui Ratzinger va completa de minune lecturile din Stăniloae și marii autori ai exilului – de la Lossky la Evdokimov și de la Meyendorff la Schmemann

Ratzinger a fost înainte de episcop al Romei un teolog fără de care istoria intelectuală a credinței în secolul XX nu este completă. De la renașterea augustianismului în coada și drept replică la neotomism la marile dezbateri specifice pregătirilor pre-conciliare, apoi pe durata lui Vatican II, a recepției anevoioase a schimbărilor de paradigmă, la teologia eliberării pe tărâm latino-american și ajungând la problematica implicării laicatului sau a avortului, aflându-se mai tot timpul pe picior de război cu nemții catolici protestantizanți, culminând în decizia la vârf de renunțare/ștergere a titlului de Patriarh al Occidentului din seria prerogativelor pontificale, ceea ce a împins dialogul ortodoxo-catolic într-o înfundătură în care băltește și azi, cu ușoare valuri etice și nedeclarate afecte antimoderne comune celor două emisfere creștine, Joseph Ratzinger a intervenit mereu dacă nu decisiv, în orice caz orientativ, trasând linii de gândire, de abordare și de interpretare dogmatică. 

Opera lui este pe măsură: masivă, complexă, scrisă într-o germană de o limpezime extraordinară, pe cât de adâncă pe atât de vie, alimentată de izvorul pietății lui de bavarez durch und durch. Spre amurgul vieții, sinteza lui de hermeneutică biblică dedicată “figurii” istorice și eclesiale a lui Iisus din Nazaret strălucește cu putere. Scrisă la intersecția-sinteză dintre abordarea istorico-critică împinsă la limitele ateismului de către teologia germană și cea liturgico-mărturisitoare a catolicismului, acest adevărat opus magnum nu are egal pentru moment. Așa cum rarisime sunt și dialogurile de anvergura celor purtate de unul singur între, generic vorbind, Teologie și Filosofie. Cât privește dialogurile reale, între oameni și orizonturi, cel cu Habermas – lectură încrucișată a modernității din perspectiva religiei și a religiei din perspectiva relevanței moderne – rămâne la rândul lui pilduitor în ciuda celor care, precum dintre Eco și cardinalul Martini, au încercat să îl imite. Granitul argumentației ratzingeriene nu lasă locul porozităților și subînțelesurilor, luciditatea fiind la el condiția credinței cinstite, fără ambiguități și alte deschideri false. 

Comentator al vieții liturgice a Catolicismului, apologet, teolog sistematic, integrând Scriptura într-un ductus marcat deseori la înaintașii lui de un Magisteriu bazat pe surse autoproduse, la a nu știu câta mână cronologică, intim al Sfinților Părinți, firește mai ales dar nu numai a celor apuseni, în posesia unui fin aparat de bord care îi semnalau derapaje iminente sau pe termen lung – se pare că tocmai acuitatea aceasta teologică avea să îl cenzureze pe Ioan Paul II să comită dogma Maicii Domnului “comântuitoare”, cu toate că inclusiv iconografic terenul era deja pregătit –, papa Ratzinger a fost de departe un oarecare conservator, un bătut metafizic în cap, un mărginit, un tenebros și complexat ideolog al Adevărului. Caricatura prezentată în jurul figurii sale rămâne ceea ce spune și termenul: o mască falsă, colecție de etichete și tot atâtea dovezi ale faptului că majoritatea celor care l-au criticat cu năduf nu doar că nu l-au înțeles pe el, biet om, ci însuși Mysterium Ecclesiae. 

Ca episcop în Germania și apoi Prefect al influentei Congregații pentru Doctrina Credinței din Curie și la urmă pe tronul lui Petru, Ratzinger avea să fie confruntat cu furtunile care au bătut în corabia catolică a ultimelor decenii. La final, în cunoscut stil defetist nemțesc – împuțită expresia a impotenței spiritului care, politic, s-a văzut de pildă în modul dezgustător în care ai lui s-au comportat cu marele Cancelar al Reunificării, Kohl, după ce acesta a părăsit puterea –, inevitabil cel plecat acum câteva ore spre Dreptul Judecător a trebuit să dea un răspuns credibil la ceva incredibil: scandalul global de pedofilie care, asemeni unui stigmat, va însoți Catolicismul în secolul XXI și probabil în cel următor. Își va cere iertare, mai toate vizitele în afara Vaticanului incluzând și o întâlnire privată cu victimele, a încurajat comisiile de cercetare și, în ansamblu, atât cât i-a fost omenește în putere, nu a ascuns, nu a camuflat mizeria. Când nu a mai putut, cum știm, a demisionat într-un gest pe bună dreptate istoric. 

În fine, alături de un Guardini sau de profesorul lui direct, Rahner, de un Congar, mai târziu Tillard, și alți inspirați comentatori ai textelor conciliare – aș aminti aici, pentru chestiunea ortodoxă și uniată, o figură precum cea a abatelui Hoeck -, de un istoric al concliarismului/sinodalității ca Sieben sau a construcției primațiale ca Schatz sau Maccarrone, alături de Grillmeier sau autorii comentariului Herder, Ratzinger va fi o lectură indispensabilă pentru cei care, indiferent de confesiune, vor dori să priceapă tangajul teribil al corăbiei în furtunoasa istorie recentă. El va completa de minune, pentru un ortodox, lecturile din Stăniloae și marii autori ai exilului – de la Lossky la Evdokimov și de la Meyendorff la Schmemann -, din convertiți de magnitudinea intelectuală a unui Pelikan sau copleșitoarea literatură spirituală monahală, mai nouă și mai veche, abia descifrată sau, precum în cazul filonului siriac, readusă la lumină. Dacă am mai adăuga doar numele lui Peter Brown, am avea iată, pe scurt, echipamentul de bază pentru montagniarzii spiritului în epocă a nălucilor digitale și a informațiilor non-formative. 

Dumnezeu să îl ierte pe robul Său

Joseph Aloisius Ratzinger,

cunoscut ca Papa Benedict XVI,

iar nouă să ne împrumute din darurile 

pe care acest fiu al credinței

le-a înmulțit și pentru noi!