Rusoaicele 2

Pentru a înțelege cum se explică susținerea Rusiei și a politrucilor pro-ruși de către largi segmente sociale din R.Moldova, Podul.ro publică un text revelator al regretatului scriitor basarabean Nicolae Dabija. E vorba despre ”Rusoaicele 2”, editorial scris în 2004, dar la fel de actual ca în momentul publicării sale inițiale: 

”Acum o saptămână, în cadrul emisiunii „Eva” a Radioului Naţional erau ridicate în slăvi căsătoriile mixte, autorul ediţiei deplasându-se hăt în pustiul arab din Kuweit ca să le ia interviuri la două concetăţence de-ale noastre, căsătorite una cu un beduin şi alta cu un crescător de camile.

– Nu regretaţi?
– Nu.
– Nu vi-i dor?
– Nu.
– Copiii ştiu în ce ţară v-aţi născut?
– Nu.
– De ce religie sunteţi?
– Musulmană.
– Ce vă doriţi?
– Să ne ocrotească Allah.
Şi tot aşa.

Caraghioslâcul situaţiei e că emisiunea, deşi nu era una de publicitate, făcea reclamă pentru auzul altor fete disperate, rămase pe la casele lor, de a se căsători cu ochii închişi cu primul arab întâlnit în cale, pentru a-i spori acestuia haremul, şi a pleca pentru totdeauna şi cât mai curând din ţară.

Arabii preferă basarabencele şi pentru că la ei soţiile sunt cumpărate, costând sute de mii de dolari (dacă are doi ochi şi nasul la locul lui), iar aici pentru ele nu trebuie să plăteşti nimic.

Ba mai mult: tatăl-socru îi mai dă arabului, drept mulţumire, şi o damigeana cu zaibăr cu care acesta să-i cinstească cuscrul, acolo între soacrele fiului.

Publicasem în 1996 un articol „Rusoaicele”, în care vorbeam despre rusoaice ca fenomen care făcea parte în timpul ex-U.R.S.S. dintr-o politică de stat, acestea fiind folosite în ex-republicile sovietice ca elemente de asimilare, exprimându-mi doleanţa ca rusoaica în aceste timpuri să-şi respecte ceva mai mult soţul, limba acestuia, patria acestuia, ţara în care locuieşte, iar copiii proveniţi dintr-o astfel de familie să cunoască ambele limbi, să se adape din ambele culturi, să respecte ambele popoare, despre faptul că e timpul ca rusoaica să se dezică de ambiţiile ei imperiale şi să devină, în sfârşit, o destoinică fiică a acestui pamânt străvechi.

Au trecut de atunci opt ani de zile.

S-a schimbat mentalitatea ei între timp? S-a dezis ea de ambiţiile imperiale? A îmbrăţişat dânsa destinul de fiică adoptivă a acestui popor milenar?

Sunt întrebări pe care mi le-am pus între timp de mai multe ori.

Ar trebui să recunosc că ceva totuşi s-a schimbat, mai ales când e vorba de persoane mai tinere, care vor să se afirme şi să se integreze în societatea unui stat care e altul decât Federaţia Rusă. Lucru lăudabil.

Dar o bună parte din reprezentantele poporului de la Răsarit se mai comportă, din păcate, exact cum menţionase şi George Orwell în unul dintre aforismele sale: „Mulţi oameni nu se simt în largul lor într-o ţară străină decât dacă îi dispreţuiesc pe localnici”. Aceştia cred că îi manifestă dragoste lui Dumnezeu, dacă urăsc popoarele date de el pe pământ, în mijlocul cărora li-i dat să vieţuiască.

O vecină de palier îmi răspunde de vreun deceniu la salutul meu numai dacă îi zic: „Zdravstvuite!”. Dacă o salut în română se preface că nu aude. Pe soţul ei, moldovean get-beget, îl întreb de ce şi-a dat copiii la şcoală rusească. „Las‘ măcar ei să nu aibă probleme în viaţă, îmi răspunde, că eu dacă ştiam ruseseşte ca lumea, poate ca eram azi în locul lui Voronin”.

Rusoaica a antrenat în el un complex de inferioritate, de care el vrea să scape, dar deja prin intermediul copiilor lui. Prin ei speră să fie fericit.

 La 1 septembrie 2003, în orăşelul Şoldăneşti (la ora când acest sat a fost făcut centru raional în deceniul şapte al secolului trecut, populaţia băştinaşă constituia 100%) la iniţiativa a 6 rusoaice şi a unui moldovean a fost deschisă o şcoală rusească. Ea are 14 profesori şi … 7 elevi. Majoritatea celor 7 elevi au pe unul din părinţi moldoveni. Dar celălalt părinte – de regulă ea – a fost mai insistent şi mai convingator (că nu e obligatoriu ca un cetăţean al R. Moldova să cunoască şi limba ţării), şi astfel, cum scrie entuziasmată publicaţia „Nezavisimaia Moldova” din 24 martie 2004 „…la Şoldăneşti a fost redeschisă clasa întâi cu limba rusă de studiere. Aceasta a fost dorinţa părinţilor a şapte copii. E îmbucurător faptul că în ţara noastră (!) legea garantează şi aceste drepturi, iar persoanele de la conducere, respectă cu stricteţe spiritul şi litera legii”.

Timp de peste 50 de ani ideologia comunistă a propagat căsătoriile mixte. Pentru că dintr-o căsătorie mixtă, indiferent de ce naţionalitate era unul dintre părinţi – moldovean, uzbec, ciuvas etc. – copiii deveneau ruşi.

Ni se mai spunea – de doreşte cineva să aibă copii geniali – să se căsătorească cu o rusoaică sau – de e de gen feminin – cu un rus, iar dacă nu vor ajunge ruşi în cel mai rău caz cu un ucrainean (ucraineancă), bielarus (bielaruscă), turkmen (turkmencă) ş.a.m.d.

Peste 30 la sută din populaţia republicii a ascultat de sfaturile partidului şi decepţia cea mai mare a acestora a fost ca copiii rezultaţi din aceste căsătorii s-au dovedit în cel mai bun caz mediocri, iar de cele mai multe ori – handicapaţi (inclusiv moral), infractori, oameni rataţi.

După date neoficiale, dar destul de veridice, 60 la sută din bolnavii de boli psihice provin din familii mixte, 70 la sută din infractori au şi ei părinţi de diferite naţionalităţi, religii sau rase, 80 la sută dintre prostituate şi peste 50 la sută dintre deputaţii partidului de guvernamint, provin din căsătorii interetnice.

Şi – deocamdată! – nici un geniu. Deşi sunt şi excepţii. Cunosc şi mulţi oameni de treabă provenind din astfel de familii, buni concetăţeni, buni specialişti, şi – atenţiune! – buni patrioţi. Totul depinde de rusoaică (rus), de gradul ei (lui) de bună creştere, de respectul pe care-l poartă poporului soţului (soţiei) ei (lui).

De ce, totuşi, atâţia nerealizaţi, provenind anume din căsătoriile „amestecate”?! Pentru că aceştia nu sunt nici ruşi, nici moldoveni, au complexe pe care nu le au colegii lor de joacă, şcoală sau facultate, mai ales complexe lingvistice. Pentru că, se ştie, un om, ca să gândească, are nevoie de o limbă în care să gânească. Copiii proveniţi din căsătorii mixte, având două limbi materne, nu au nici una, pentru că gândul, înainte de a fi rostit, aleargă, de la o noţiune la alta, de la un cuvânt la celalalt şi se poticneşte pe undeva pe la mijloc.

Recensământul din 1989 atesta în Republica Moldova 280.000 de moldoveni care nu posedau limba părinţilor lor. Moldoveni de expresie rusească. Majoritatea proveneau din familii mixte. Acelaşi recensământ constata că una dintre naţiunile cele mai rusificate din U.R.S.S. era a noastră (locul 2 după bielaruşi), doar 91 la sută dintre moldoveni considerându-se ca aparţinând naţiunii părinţilor lor, 9% considerându-se ruşi.

Statisticile sovietice de până la 1989 mai anunţau că Republica Moldova ocupa în fosta U.R.S.S. locul întâi după numărul de căsătorii interetnice, în oraşe această proporţie fiind de 50 la sută, fiecare a doua familie fiind una mixtă. De regulă, copiii rezultaţi din astfel de căsătorii erau ruşi. La o sută de căsătorii mixte doar 5 familii îşi dădeau copiii la şcoli „moldoveneşti”.

Unul dintre scopurile nedeclarate ale puterii sovietice a fost să-l jefuiască pe cetăţeanul nerus de limba, cultura, religia lui cu ajutorul unei căsătorii de circumstanţă.

Imediat dupa puciul din octombrie 1917 din Rusia, în primul rând pentru a „desulmaniza” Rusia şi a integra în societate popoarele nordice, Guvernul Sovietic emite mai multe recomandari de transmutare a populaţiilor: slave – în mijlocul popoarelor neslave şi a unor pături largi de popoare neruse – în spaţii nepopulate din Federaţia Rusă şi de stimulare a căsătoriilor mixte (vor fi avansaţi în primul rând neruşii, căsătoriţi cu alogene ai căror copii sunt ruşi etc.).

Ţinând cont de spaţiul enorm care-l moştenise de la Rusia ţaristă, pentru care nu avea suficienţi ruşi ca să-l populeze, Guvernul Sovietic încerca să găsească o ieşire din situaţie, elaborând chiar proiecte de legi cu privire la „naţionalizarea femeilor” de toate naţionalităţile care urmau să fie născătoare de cât mai mulţi ruşi şi înfiinţarea în acest sens „de centre de liberă iubire”. Un asemenea proiect apărut în 1918 spunea că ”orice fată care a împlinit 18 ani trece în patrimoniul statului. Dacă nu este măritată, orice fata de la 18 ani în sus este obligată să se înregistreze la centrul „liberei iubiri” de pe lângă Departamentul Asistenţei Sociale, altfel riscă să fie sever pedepsită. Orice fată care s-a înregistrat la centrul „liberei iubiri” are dreptul de a-şi alege un bărbat în vârsta de la 19 până la 50 de ani ca concubin, soţ… Bărbaţii, la rândul lor, au dreptul de a alege pe oricare din fetele care au atins vârsta de 18 ani.

Dreptul de a-şi alege un soţ sau o soţie poate fi exercitat o dată pe luna. În interesul statului, li se acorda bărbaţilor în vârstă de la 19 până la 50 de ani dreptul de a-şi alege soţii din rândurile femeilor înregistrate, chiar şi fără consimţământul acestora. Copiii care se nasc în condiţiile acestui concubinaj aparţin republicii”. (S. Ikonnicova, V. Lisovski „Tineretul despre el însuşi”, Editura Agenţei de Presă Novosti, Moskova, 1972, p. 99-100).

V. Lenin, care şi el considera că iubirea, datoriile morale, căsătoria şi familia sunt „superstiţii burgheze”, iar comunismul ar respinge familia ca atare, recomanda până la urmă „căsătoria civilă proletară cu dragoste”, cu supoziţia că republica, pentru care urma să funcţioneze conveierul procreării noii naţiuni, nu va putea creşte atâţia copii.
Teza e preluată ceva mai recent de V. Jirinovski şi alţi politicieni ruşi, care – ţinând cont de faptul că „mujicul rus s-a beţivănit” – au formulat un proiect de lege prin care urma să fie legiferată în Federaţia Rusă bigamia, care, însă, până la urmă n-a întrunit numărul de voturi necesar în Duma, ca să devina obligatoriu.

După 1917, în fostele republici ale U.R.S.S., iar după 1940 – şi în Basarabia, noua putere stimula şi saluta divorţurile neruşilor, dacă aceştia se separau de o soţie provenind dintr-o clasă socială burgheză şi se recăsătoreau cu o „slavă”.

Acestea, „slavele”, aveau o misiune istorică: să rusifice popoare întregi, pornind de la conducătorii acestora, care urmau să dea în acest sens tonul.

Nu cred când se spune despre rusoaice că au o intuiţie genială: ele ştiu în patul cui să se strecoare, mulţi dintre soţii lor avansând ulterior în funcţii importante. Mai degrabă soţii lor avansau atunci, pentru că vorbeau în casă ruseşte, aveau în pat o persoană de încredere a regimului şi copiii acestora aparţineau deja altui popor. Unii dintre concetăţenii noştri, în perioada postbelică, se întreceau în a se căsători cu rusoaice, pentru a scăpa de Siberii, de suspiciunea de a fi calificaţi naţionalişti, pentru a învăţa ruseşte, de dorinţa de a avansa, pentru a înşela vigilenţa celor de la putere ş.a. Până la urmă – înşelaţi rămânând tot ei.

Ceea ce mi se pare total nefiresc, însă, e faptul că unii dintre copiii marilor naţionalişti români de ieri sunt azi mari şovini ruşi (Din respect faţă de jertfa celor dintâi nu-i nominalizez aici, dar dânşii există).

Şi dacă o căsătorie fericită, vorba lui Maurois, este o lungă conversaţie care totdeauna pare prea scurtă, în cazul căsătoriilor dintre reprezentanţii unor diverse naţiuni această conversaţie decurge, de regulă, în limba celuia care nu o cunoaşte pe a celuilalt. 

99,9 la sută dintre cei care nu cunosc limba soţului (soţiei) sunt ruşi (rusoaice). Şi în continuare el (sau ea) o face pe prostul (pe proasta), pe incapabilul (pe incapabila), iar „deşteptul” („deşteapta”), care e, de fapt, adevăratul prost (proastă), se va strădui să vorbească doar în ruseşte, „ca să înţeleagă” celălalt, până în ziua cea de pe urmă. De regulă, el (sau ea) o vorbesc stâlcit, ceea ce va antrena ironii şi dispreţ în ochii propriilor copii, care vor cunoaşte ruseşte mai bine ca el, şi care se vor declara cu timpul mai ai mamei decât ai tatei (un exemplu ar fi şi vecinul meu de palier).

Nu sunt împotriva căsătoriilor mixte, dacă ele urmează să devină un factor de românizare a alogenilor, şi nu invers, cum se mai întâmplă şi la 13 ani de la declararea independenţei R. Moldova, un element de asimilare, de deznaţionalizare şi rusificare.

Ce ştie oare, mă mai întreb, Taisia Voronin despre poporul pe care-l conduce soţul ei de facto, dar de iure – dânsa şi copiii dumneaei?! Nimic. Sau aproape nimic. Şi dacă doamnele Georgeta Snegur şi Antonina Lucinschi – rusoaice şi ele – mai însuşiseră câteva cuvinte din limba poporului căruia îi deveniseră primele doamne – cele mai importante femei din stat – doamna Voronin se încăpăţânează să însuşească cel puţin două-trei fraze (măcar „Şii sănatos!”, pe care ar fi spus-o la Festivalul Vinului din 2002, în loc de „Budi-te zdorovi” sau „Noroc!”, pe care ar fi rostit-o la Festivalul Vinului, ediţia 2003, în loc de „Sciastia!”).

Căsătoriile mixte modelează o mentalitate dar şi un comportament.

Academicianul Haralambie Corbu e suspect de agresiv şi pornit contra culturii române din care s-a alimentat cu prisosinţă şi dintr-o rea voinţă, dar şi fiindcă unica sa fiică (deşi nu ne cunoaşte limba, ea ne reprezintă interesele la organizaţia UNESCO din Paris) nu poseda limba, prin intermediul căreia tatăl ei înjură limba în care scrie.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu un alt academician – Ion Păpuşoi, savant în agricultură, care s-a transformat peste noapte în mare „cunoscător” în probleme de limbă, literatură, istorie. Mai sunt şi alţii.

Le vor permite soţiile lor, care se cred de mult reprezentanţi ai poporului „velicoderjavnic” de la răsărit, să-şi amintească de sângele moşilor şi strămoşilor lor care le circulă prin vene? Mai pot fi ei buni români?! Evident că nu.

Pentru popoarele mici căsătoriile mixte reprezintă un element de asimilare.

Conform unui raport prezentat Congresului Mondial Evreiesc, populaţia evreiască aflată în diverse părţi ale lumii a scăzut în ultimii zece ani de la 17,4 milioane la 11 milioane, „din cauza căsătoriilor mixte şi gradului avansat de îmbătrânire”. Raportul Sergio Della Pergola menţiona că 50 la sută din elevi au fost asimilaţi prin căsătorii mixte. Conform tradiţiei acestui popor milenar, nou-născuţii sunt consideraţi evrei numai după mamă.

Deci, ceea ce n-au putut face holocausturile sau vânătorii de evrei de-a lungul secolelor, au facut căsătoriile mixte.

Anume ele au adus poporul evreu în pragul dispariţiei.

În privinţa căsătoriilor mixte evreii au avut dintotdeauna o atitudine dură: femeilor evreice care se căsătoreau sau trăiau în concubinaj cu neevrei li se tăia nasul de către rabin: „îşi va pierde frumuseţea, explicau ei, şi astfel amantul va ajunge să o urască”. (Istarel Shahac „Povara a trei milenii de istorie şi de religie iudaică”, B., ed. Fronde, 1997, pag. 119). Iar evreilor căsătoriţi cu neevreice se poruncea să fie biciuiţi public, exceptând cazul când aceştia acceptau să divorţeze de soţiile lor (tot acolo, pag. 119).

Subliniez, nu salut căsătoriile mixte (Dumnezeu te-a dat să vieţiuiești într-un neam, într-o religie, într-o rasă), dar nu-s nici împotriva lor. Cu condiţia ca ambii soţi, prin copiii acestora, să respecte culturile, limbile ambelor popoare de care aparţin, şi nu doar pe ale unuia”.

Nicolae Dabija – 2004