"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
O lungă perioadă șef al Uniunii Scriitorilor din România, poziție din care a plecat numai cu picioarele înainte, Zaharia Stancu – un comunist de frunte – i-a dezvăluit poetului Mircea Dinescu, în 1976, o serie de aspecte sinistre privitoare la moartea lui Nicolae Labiș, survenită în 1956, în condiții neelucidate.
Potrivit lui Zaharia Stancu, Labiș nu a murit în urma unui accident nerfericit, așa cum susține versiunea oficială, ci a fost asasinat de Securitate. Mai exact, doi securiști l-au împins sub roțile unui tramvai. Spitalul Colțea și Spitalul 9 i-au refuzat internarea, motivând că poetul nu mai avea șanse de supraviețuire. Într-un final, a fost acceptat la Spitalul de pe Strada Ion Mincu, unde s-a și stins, câteva zile mai târziu, pe 22 decembrie. Îngrozitor e că la căpătâi nu a avut o lumânare, ci doi securiști, care, potrivit aceluiași Zaharia Stancu, l-au interogat până în cea din urmă clipă a vieții.
De ce l-a asasinat Securitatea pe Nicolae Labiș? Moartea acestuia survine după un moment interesant din toate punctele de vedere, urmat de consecințe la fel de interesante – revoluția magiară din toamna lui 1956. Deși, în anii de început ai publicisticii sale, Labiș se afirmase ca poet UTC-ist, care glorificase oriânduirea și așa-zisele realizări ale comunismului, în ultima perioadă a vieții, punctează istoricul și scriitorul Stelian Tănase, într-un text postat pe Facebook, tânărul începuse să conteste pozițiile și acțiunile regimului, intrând astfel în colimatorul poliției politice. Tot Zaharia Stancu a pus pe tapet o motivație explicită a asasinatului.
”Să-ți spun ceva despre Labiș! Știi că a murit cu securiștii la căpătîi la spital? Doi stăteau la căpătîiul lui și el nu le-a spus ce voiau ei – cine i-a tradus cele două poezii care-i apăruseră atunci, în ’56, într-o revistă maghiară! Și știi cum a murit? Da, călcat de tramvai! L-au împins puțin, tovarășe Dinescu, l-au împins puțin!”. i-a spus Zaharia Stancu lui Dinescu, în 1976.
La această situație se adaugă și ipoteza că Nicolae Labiș se solidarizase cu studențimea maghiară ale cărei solicitări erau de neconceput pentru regimul stalinist de la București.
În cele ce urmează, Podul.ro vă prezintă comentariile lui Stelian Tănase, care scoate în evidență toate aceste informații:
”S-a născut la 2 decembrie 1935, la Mălini, în nordul Moldovei. A murit la 22 decembrie 1956 pe un pat de spital. Avea doar 21 de ani. Asasinat? S-a sinucis? Accident? Împrejurarea rămîne pînă azi o enigmă. Am cerut dosarul morții sale la arhiva SRI în urmă cu 30 de ani. Mi s-a dat o pagină, într-un carton gri. Am făcut aceeași încercare prin 2007-8 la CNSAS. Tot fără succes. Cineva mi-a spus o dată că ar fi văzut niște pagini. Ele trebuie să existe – măcar cele ale procesului intentat vatmanului. Miliția a făcut o anchetă și fiind un accident soldat cu victimă, l-a trimis în judecată. Exista depozițiile martorilor, fotografii, probe, măsurători. A fost un proces… Unde este dosarul acesta? A dispărut? Cine era interesat să îl ascundă? E de știut. Securitatea? Numai ea avea puterea să distrugă un dosar.
Despre Labiș s-a vorbit în mai multe procese politice și anchete la Securitate prin 1958-59. Unii dintre prietenii lui au fost arestați, interogați, judecați, închiși și eliberați în 1964, la amnistie. Subiectul anchetelor a fost legătura unor studenți și tineri scriitori cu Labiș pe fondul revoluției din Ungaria din toamna 1956. 1956 a fost și anul dispariției poetului. Împrejurările acelea sunt pînă azi neclarificate deși s-a vorbit mult despre moartea lui. Pare să existe cineva care a obscurizat urmele întregii afaceri. A fost Labiș lichidat de Securitate!? Asta este întrebarea cheie. Unii au scris și cărți despre dispariția lui. Zvonurile s-au înmulțit, versiunile diferă mult și merg de la asasinat la sinucidere, la un banal accident de tramvai, cu un bețiv căzut sub șine.
Cineva îi tradusese două poezii într-o gazetă din Budapesta, ceea ce a alarmat oficialii de la București. Apoi erau rivalii din Școala de literatură. Unii au pozat chiar în prieteni în anii 60 cînd figura lui fusesere reabilitată. Nicolae Labiș, speranța poeziei regimului comunist din anii ’50, a întors oare armele împotriva acestuia? A fost pedepsit pentru faptul că susținea ideile revoluției de la Budapesta? Că citea literatură interzisă, că scria în ultima vreme poezii protestatare? Unde se ascunde adevărul? Era Labiș devotat regimului, poetul artei proletare? Nu fusese oare un avîntat poet utecist?
Într-o zi rece de decembrie, doi bărbați se pare că l-au îmbrîncit sub roțile unui tramvai. Cînd s-a stins, cîteva zile mai tîrziu, pe 22 decembrie, la spitalul din str. Ion Mincu, Nicolae Labiș nu a avut lumînări la căpătîi, ci doi securiști. ”Îl interogau și atunci. În 1972 mi-a povestit Zaharia Stancu (zice Mircea Dinescu)… în biroul lui somptuos: Să-ți spun ceva despre Labiș! Știi că a murit cu securiștii la căpătîi la spital? Doi stăteau la căpătîiul lui și el nu le-a spus ce voiau ei – cine i-a tradus cele două poezii care-i apăruseră atunci, în ’56, într-o revistă maghiară! Și știi cum a murit? Da, călcat de tramvai! L-au împins puțin, tovarășe Dinescu, l-au împins puțin!”.
Ironia face, că acea noapte să fie prima în care tramvaiele circulau și după miezul nopții. “A fost dus imediat la Spitalul Colțea, dar fiind fără speranță de supraviețuire, nu au vrut să-l țină bolnav acolo. A ajuns apoi la Spitalul nr. 9, dar nici aici nu au vrut să-l țină. Într-un final a fost acceptat la Spitalul de pe strada Ion Mincu”, spune un martor”.
