Ce are a face Schengen cu prefectura?

Multe. De mâine-poimâine trei decenii încoace, adică de la căderea regimului ceaușist vândută drept detronare a comunismului însuși, piața de idei și, prin ricoșeu, spațiul politic au trecut prin tot felul de experimente. Cum se știe, toate nălucile ideologice se dau realități inconturnabile, soluții sigure la situații complexe, achiziții fundamentale și definitive. Acestei autoamăgiri i-a căzut sistematic victimă însuși Occidentul care a crezut/mai crede că statul de drept poate fi implementat oricând, oriunde și cu oricine. 

Această constatare nu este o critică printre altele, ci arată entuziasmul universalist al unor valori, majoritatea înrădăcinate în sol biblic, care nu reușesc să se aclimatizeze fără grădinari pe măsură. Nu întâmplător, fideli metaforei, avem nevoie de o cultură pe măsura prețioaselor plante. Alminteri, fie bani aruncați pe (mai precis: la) fereastră, camuflaj economic prin decoruri zise democratice, destine ratate și figuri conducătoare de mucava. 

În cazul nostru, lecturând cât se poate de subiectiv - adică posibil lacunar și injust pe alocuri - traseul post-1989, ne-am amăgit împreună cu alte societăți post-traumatice din fostul lagăr socialist că Vestul este ceea ce spune și spune ceea ce este bine pentru noi. Încrederea, respectul, dorința de apropiere față de lumea liberă le-am citit ca tot atâtea investiții în propriul nostru viitor. Mai bun. Am avut dreptate: dincolo de scepticii de serviciu de o parte și de alta, într-un timp foarte scurt la scară istorică am ajuns să facem parte dintr-un colț de hartă pe care alții, din alte colțuri, îl văd ca fiind prosper, social, sigur, pricină a atracției a milioane de refugiați economici, de război sau altcumva. 

Doar treptat ne-am dat seama cât plătim, de fapt, pentru asta, că am ajuns nu doar beneficiari ai lărgirii sistemului economico-politic liberal (în sensul clasic al termenului, nu partinic), că suntem consumatori, importatori, că, așa cum tot spun nostalgicii, am sacrificat industria de dinainte, am oprit marile proiecte și am privatizat pe criterii suspecte o parte din continent. Nu insist, analizele pro și contra fiind ușor de găsit în multe lucrări scrise de unii mult mai pricepuți decât mine. Amăgire-dezamăgire, tot viețuind în ritmul acesta al miocardului personal și de grup, ne-am maturizat, ne-am scârbit, ne-am radicalizat, ne-am descurcat cum, cât și unde am putut. 

Mulți români, întârziind Occidentul să vină sub geamurile lor precum un circ ambulant, au mers ei direct la fața locului. Lăudată sau nu, manipulată și exploatată, diaspora este un fenomen de masă al lipsei de răbdare. Cum însă omul are doar o viață, iar nu secole la dispoziție, bugetul anilor a fost investit de unii în ceea ce, atunci și probabil acum, părea/pare sigur. Cei care au rămas nu au nicio vină, iar cei plecați, niciun merit. Și invers.

Pentru a nu lungi, două experimente/fenomene mă preocupă. Primul: îmi aduc aminte despre efuziunea intelectuală în jurul unor construcții de cuvinte precum Europa Centrală. Mai din topor, după jumătate de secol de dictatură a proletariatului, personal nu mă așteptat să văd cum unii se decuplează de la destinul comun și se dau mai europeni (adică occidentali) decât alții (tâmpiți și criptocomuniști prin definiție). Chiar dacă există un bazin cultural, curente artistice și literare, stiluri arhitecturale și gastronomii specifice unei zone centrale, a vedea, în anii respectivi, europenitatea ca ideal cu mai multe viteze, cei din centru fiind prin forța lucrurilor mai bine plasați decât perifericii (exact în "logica" urbanismului comunist, unii intrând în PCR mai ales pentru un apartament mai bine situat, dar în aceeași mizerie socială), m-a iritat. 

O fi estetic întemeiat să vorbim despre europocentralitate, dar nu și etic, îmi spuneam și îmi spun în continuare. Pățania de ieri de la Viena pare să îmi confirme rezervele. Între timp, umblat prin lume, am priceput că prostia/ticăloșenia nu are un sediu central, ci foarte multe filiale. 

Al doilea: deja înainte, dar mai ales în cei șase ani la IICCMER am văzut nemijlocit cum arată în operă chestiuni aparent teoretice, chiar atrăgătoare, precum demitologizarea istorică (cum să nu o aprobi, inițial, după dirijismul naționalcomunist de dinainte?), naționalismul ca dușman al democrației și toleranței, antixenofobia și antisemitismul ca idealuri nobile (cum de fapt și sunt). Când am constatat ce caractere ignobile au o mare parte dintre "clericii" noilor evanghelii corecte politic, am început, recunosc, să fiu vizitat de "ateism". 

Când demitologizarea era, direct sau prin amplificare de megafon, tot una cu criminalizarea integrală a istoriei unui popor de doi bani, când decriptarea naționalismului ajungea la performanța de a ne "elibera" de orice loialitate teritorială, de solidaritatea frustă, antropologică, de datele genuine, fiind exclusiv și apăsat tot ceva criminal (ceea ce, aici și aiurea, chiar este și va fi cât lumea), când antisemitismul a încăput pe mâna unor grupări de infractori, incapabili să înțeleagă măreția poporului ales și cu atât mai puțin teologia istoriei lui, inclusiv resorturile adânci ale suferinței acestuia și a altor neamuri, ei bine, atunci mi s-a aplecat. 

Coșmarul continuă și azi, la capătul acestui dresaj, când văd rezultatele: o bandă de politicieni mediocri, limitați, dar adaptați, unși cu toate alifiile, care, pentru putere, o vând de două ori pe mama sau, mimând opoziția, se jură cu foc pe ea, care înscenează lupta între bine și rău, între progresiști și naționaliști, fix după același calapod vorbind unii isteți despre ecumeniști și tradiționaliști în Biserică (cu acest narativ, ca și cu cel politic, au succes asigurat!). Bref, ieri, la Viena și la București, taman această mentalitate am văzut-o în toată splendoarea ei.

Una peste alta, dacă unii, scârbiți și cu bugetul de timp limitat - Dumnezeu știe cu adevărat anii omului! - au plecat în diaspora, m-am hotărât să emigrez și eu! Da. Emigrez în România închipuirilor mele și mă las pe mâna Domnului, adică a Celui care sunt singur nu mă duce cu vorba. Bonus: am promisiunea unei vize speciale pentru care omul nu a inventat niciun ghișeu.

Sus să avem inimile!