De ceea ce îmi era teamă

nu scap: oficialii de la Kiev cer "boicotarea culturii ruse" până la încetarea agresiunii. Cu riscul de a fi luat drept putinist, aduc aminte că acum câteva zile puneam în discuție dorința puterii legitime ucrainiene nu doar de a rupe legăturile religioase cu Moscova, atâtea câte mai sunt - și se pare că sunt destule, unele la vedere, altele camuflate, în "catacombe" -, dar și eliberarea sufletelor din statul vecin de tot ceea ce vine pe filiera rusă a Ortodoxie. Adică (aproape) totul. Mă exprimam atunci, precum o fac și acum, că oroarea războiului, justificată blasfemiator de patriarhul Kirill și de cadrele lui eclesiale, nu poate, mai departe, justifica un răspuns cu aceeași monedă. 

Repet: înțelepciunea în plină încrâncenare, în lupta deloc metaforică pe viață și moarte, rezidă tocmai în evitarea asemănării morale cu agresorul. Aceasta este, pe scurt, morala evanghelică a celuilalt obraz. Nu lașitate, prostie sau naivitate, ci refuzul intrării în logica drăcească a celuilalt. Ce ne facem acum, în ceasul când bombele vorbesc în marea lor majoritate rusește (la origine: persană, dialect austriac sau chineză), cu cei care, în Rusia și în afara ei, nu se identifică deloc cu Putin și banda de criminali? Cum ar mai putea fi ei, după război, propovăduitori credibili ai pacificării? 

Aneantizarea culturală, prin ironic zisa cancel culture sau prin tot felul de alte experimente ideologice, prin neglijență memorială sau lipsă manifestă de respect, tradusă inclusiv prin gesturi distructive - cu titlul de exemplu din istoria recentă, vezi acea sinistră Bücherverbrennung în perioda național-socialistă a Germaniei sau, imediat după, nu mai puțin sinistra urmărire a autorilor și cărților neconforme în comunism - sau condamnări în efigie, rămâne apanajul sistemelor totalitare. 

Evident, istoria culturală a Europei cunoaște asemeni înlocuiri de memorie identitară: de la hegemonia franceză în raport cu minoritățile din Hexagon la macanisme similare în Scoția, Țara Bascilor, Irlanda sau aiurea. Nici la noi, în plin avânt de sincronizare și modernizare, nu a fost altfel. Faza cu Coana Chirița, monument social-literar al imitațiunii franțuzești, a succedat celui de de-fanariotizare, mână în mână cu cel de de-turcizare. Ce a fost, în fapt, cu exagerările de rigoare, Școala Ardeleană dacă nu momentul salutar de recuperare a latinității dincolo de coaja unor acumulări considerate abuzive, umilitoare, falsificatoare? 

Problematica raportului cultural majoritate-minoritate se menține actuală. Suficient să vedem ce se petrece în Kosovo sau care sunt efectele pe termen lung ale politicilor grecești în raport cu aromânii. Pe ansamblu însă, vechile focare sau pretexte de conflict au fost stinse prin legislație, praxis comunitar și oportunitățile oferite de spațiul mai larg al UE. La acest capitol, dincolo de zbieretele politicianiste de ambele părți, legea privind minoritățile naționale de la noi este nu doar bună în literă, dar spiritul ei produce efecte benefice. Precum și legea cultelor religioase. 

În ceea ce o privește, Ucraina nu se poate spune, cu toată simpatia față de cauza actuală, cu magnitudine uriașă, că ar fi în posesia unei experiențe pozitive. Imediat după anexarea peninsulei Crimeea, ne amintim, Kievul a înăsprit legea privitoare la minorități, victime colaterale fiind etnicii români și, fără a deține informații exacte, probabil cei polonezi. În orice caz, situația românilor noștri din Bucovina ucrainiană nu doar că nu s-a îmbunătățit, dar s-a deteriorat atât de mult încât întâlnirea politică la vârf a tot fost amânată. Până a început războiul.

Îndemn inutil, strigăt în pustie sau aflare în treabă, cred cu tărie că, având în vedere mereu ce se va mai putea face după conflict pentru stabilirea unui cadru de securitate cinstit, fără vicleșuguri - ah, Macron, le grand strategue du poisson! - să nu ardem și ultimele punți. La urma urmelor, cultura, religioasă și laică deopotrivă, începe să își arate rolul imaterial, dar esențial, în pragul tăcerilor, al neputințelor, al falimentului rațiunii. Cu un ultim suspin: în fața nudității ticăloșiei omenești, a răului de care este capabil, cum să nu năzuim să aruncăm vălul de pudoare, oricât de transparent, care ne face suportabil un Dasein despre care a scris, la vremea lui, un alt refugiat al spiritului? Das Unsagbare...

Of!