Frontul ortodox al războiului

nu este cu nimic mai clar și mai previzibil decât cel militar, economic, geopolitic etc. La Moscova, cum știm, credința nebombardată de îndoieli și nevizitată de dronele realității: Vestul vrea, în Est, să distrugă ultima rezistență spirituală. Perverșii, "ciripitori" sau, nu versus creștinii adevărați, ruși sau din familia largă a rusității. Pentru credință și neam(uri), Biserica Ortodoxă Rusă este gata de sacrificiu, până la cel suprem. La propriu. Tristă soteriologie! În rest, să lovească dușmanul cât poftește, că nu va reuși să sfarme porțile șamd.

La Minsk, pareză pe stânga, Ortodoxia locală de acolo (sic!) fiind într-o letargie independentă, fix ca liderul politic al țării albe și conștiință murdară. La Chișinău, pareză pe dreapta. Scursori ca (mitropolitul) Vladimir sau (episcopul) Marchel, pentru a numi doar doi dintre cei mai mari golani hirotoniți pe care i-am întâlnit până acum, pozează în păstrători post-sovietici ai echilibrului pre-democratic. În Macedonia, salata omonimă este aproape gata. În Baltikum, ierarhii ruși sau rusofili dau cu subsemnatul, probând formal loialitatea față de statul laic. La Kiev, curajoșii s-au sperit de propria îndrăzneală, așteptând să vadă unde depun prima coroană de flori. În rest, tot cum știm, însă în plus, recent, iarăși o razie riguroasă la Lavră și în alte mânăstiri din partea trupelor "naziste" ale serviciilor ucrainiene.

Disapora ortodoxă din Europa de Vest, dar și din America, tace în chip de neînțeles pe tema războiului. Puntea interpretativă între geografia faptelor și proprii credincioși răspândiți care încotro a fost ridicată, suspendată. De fapt, nu este pentru prima dată, cel puțin în context european, când mirabolanta misiune ortodoxă în Occidentul secularizat se dovedește poveste de adormit arhimandriții și episcopii vicari. Zvâc, reacție, atitudine, implicare, intermediere, soluții sau alternative - nimic din toate astea. Sumă de ghetouri etnice, diaspora ortodoxă este nu doar canonic o himeră, ci inclusiv etic o moluscă. O mai salvează, instituțional, lașitatea altor confesiuni care se străduiesc să dialogheze cu Kirill.

Ca și alte dăți, prin mentalitate, așezare și experiență istorică, Biserica noastră este echilibrată, fără a încuraja tacit, precum grecii, sau vocal, precum sârbii, aventura criminală a rușilor pravoslavnici. Bucureștiul cultivă o salutară reținere, nu fără a fi spus din capul locului răului pe nume, războiului război, nedreptății nedreptate. Asta este prea mult pentru largile cercuri pro-rusești și prea puțin pentru mediile pro-atlantiste, nici unii și nici alții neplecând de la năzuința, oricât de teoretică, de a ne urmări propriile interese, propriul destin. În căruța istoriei, ajungem fie la unii, fie la alții în brațe și la urmă ne mirăm că nimeni nu ne ia în serios după atâta "disponibilitate". 

Singura care acționează la altă scară este și cea care are cele mai puțin evidente mize teritoriale, etnice sau de altă natură. Patriarhia Ecumenică, coautoare în ochii unora a escaladării situației prin recunoașterea cu cântec - melodia sună încă! - a unei BO locale sub omoforul ei, face un serviciu teologic de mare preț. Cum cele trei coloane care susțin unitatea Ortodoxiei globale - credința, liturgica și organizarea - primesc lovituri, a aduce aminte că, dincolo de cuvinte, teze de doctorat și declarații, în tot haosul drăcesc Biserica dreptmăritoare are datoria să își mențină cumpătul, asta face mult. Nu intru aici în detalii.

Una peste alta, nu doar că teza existenței unei "lumi ortodoxe", precum la Huntington și nu numai, se dovedește greșită, dar nici perspectiva unei prelucrări comune a recentei crize de adâncime nu pare deloc verosimilă. Am văzut și în raportarea la trecutul comun totalitar, după deceniile comuniste: ne pricepem de minune să suferim împreună și să ajungem la concluzii separat. Pricină, motiv și cauză - la un loc - să punem în practică îndemnul:

Sus să avem inimile!