Fabrica de sfinți

sau de bani, cum mai este caricaturizată Biserica lui Hristos dreptmăritoare, ea este în posesia unei logici fără greș în raport cu veșnicia și cu ambasadorii omenești excepționali și plenipotențiari. Ortodoxia, cum se știe, nu excelează în criterii, normative sau proceduri, multe realități eclesiale fiind în lumina Învierii puternic scoase în evidență sau, dimpotrivă, menținute în penumbra aranjamentului de moment. Este bine așa. 

Iarăși, omenește, avem nu mai puțin, pe termen lung, o problemă cât casa în legătură cu autoritatea și mai ales cu limitele acesteia pe care o întrupează, cu titlu suspect și apăsat personalizat, episcopii. La fel, preoții și diaconii nu se mișcă în cadre mai precise, dincolo de lista lungă a lucrurilor pe care sub nicio formă nu trebuie să le facă, spună, atingă sau gândească. De la scaunul cel de sus, de care să se apropie cu frică de câine potențial bătubil, și până la inutilitatea liturgică în slujbele cu sobor - de unde uimirea de dinainte și de după hirotonia mea ce face o ceată de preoți pe scenă, la hram de pildă, cum de ei se împărtășesc, în vreme ce poporului îi crapă buza de setea harică -, preoții sunt infinit mai puțin prețioși decât diaconii. Deposedați de slujirea lor genuină, precizată biblic fără echivoc, aceștia au ajuns ceea ce sunt ramele baroce aplicate peste icoanele bizantine. De regulă, diaconii sunt un fel de îngeri, la distanță față de preoți, oricum desprinși de lumea din biserică, fixați mantric pe figura, gesturile, dorințele, putințele și neputințele Stăpânului. Dacă mai au și hirotesia întru șofer, secretar, consilier, director și exarh, profesor, membru în comisii, cititor de mesaje și anunțător al unei prezențe care, asemeni Judecății, întârzie din fericire, atunci înțelegem că dacă nu ar fi existat, ar fi trebuit inventați. 

Ei bine, structura aceasta, radiografiată aici de razele lipsite de pietate ale realității sociale a credinței, oricât de încremenit-împleticită se dovedește de multe, of!, prea multe ori, are, cum spuneam, o logică fără greș în raport cu veșnicia și cu ambasadorii omenești excepționali și plenipotențiari, cu Sfinții. Pe ce mă bazez? Pe suspiciunea la limita blasfemiei: pun la îndoială radical orice știre privitoare la sfințenia cuiva. Cine? Ăla, ăla care trebuia să se căsătorească cu aia, care apoi a intrat la mânăstire etc. Clericii, asemeni femeilor, sunt primii care nu cred în dovezile vieții bineplăcute, așa cum celelalte sunt cele mai acerbe critice la adresa altor femei. Cu alte cuvinte, lipsa grabei, batjocura și glumița de după, la anafură și vinuț, toate indică o robustă și binevenită rezistență la semne și minuni. Repet: este bine așa. Apoi, mă bazez pe timpul sub forma amânării, chiar a abandonării memoriale. Cine? Da' au trecut X ani, secole! Și aici face deosebit de mult bine decuplarea. Clericul recent, așa zicând, abia își mai aduce aminte de Cel care, cu peste două milenii în urmă, a întemeiat ceea ce el acum, în bula prezentului, gestionează, modelează, betonează, mozaichează și, sonor, nechează. Confuzia este cu atât mai mare cu cât, asemeni lui Hristos, prietenii Lui, Sfinții, vin din trecut și din viitor deodată. Înarmați așadar cu dubiu și mizând pe propria biografie ca fiind sinonimă cu însăși istoria, slujitorii Altarelor lasă, conștient sau nu, pe seama poporului sarcina decantării, a confirmării, a însușirii sau nu. Într-un cuvânt neglijat de teologia de școală: receptio. Inclusiv canonizări de birou pot avea soarta picăturii care se prelinge, evaporându-se, pe teflonul conștiinței comunitare.

Acum, concret, legat de exhumarea de ieri a celui care a fost părintele Dionisie de la Colciu, situația ilustrează cele afirmate mai sus. Dacă este de la Dumnezeu să vorbim deja despre faptul că unii vorbesc despre sfințenia lui sau dacă ne confruntăm cu entuziasmul de breaslă a unora mai mult sau mai puțin, sau deloc, familiarizați cu viața duhovnicească athonită, se va vedea. Până la orice act "oficial" - ca și cum noi, toți ceilalți, slujitori mici și poporul am fi clandestin pe corabia mântuirii -, nimeni și nimic nu ne poate lua bucuria de a nădăjdui că încă un rugător ne stă alături. La urma urmelor, la câte păcate avem, numărul Sfinților rămâne surprinzător de mic. Pricină suficientă să punem îm practică îndemnul

Sus să avem inimile!