Dezastrul Memorial

în care se complace la ora aceasta România este ticălos și periculos. Pe de o parte, cum s-a văzut în reluarea recentă a ”cazului” Mircea Vulcănescu, o instituție a statului – concret: Institutul "Elie Wiesel" – incită, provoacă, somează, interpretează abuziv texte legale, înscenează, pune etichete, proclamă partea drept întreg, comite în formă continuată acte de calomnie și, pe scurt, minte fără nerușinare. 

Da, se găsesc destui neaoși care profită, îngână, rostogolesc, amplifică gogoașa aceasta a antifascismului ca paravan al contestării, de fapt, până la os a anticomunismului. Golanii aceștia, majoritatea plătiți tot de stat și/sau de tot felul de fundații, nu doar că induc o problemă acolo unde ea nu există, dar hrănesc grav tendințele zăpăcite, extremismele care zac pe fundul cazanului oricărei societăți nedecantate memorial. Țipă "Hoții!" atât de tare și de des, că te apucă o sfântă inițiativă de a trece la fapte, de a fura. Halal!

Pe de altă parte, tot în clipa de față, statul român își permite să cultive o atitudine infectă față de breasla istoricilor, a celor interesați, a curioșilor, a dacălilor, a publicului preocupat, cenzurând, încetinind și blocând accesul la arhivele până mai ieri deschise. Că situația este la limita schizofreniei, asta se vede cu ochiul liber: ce "secrete de stat" sunt în pericol? O să dăm, ca din întâmplare, peste declarațiile de avere nedepuse ale răzeșilor lui Ștefan cel Mare și Sfânt? O să ne împiedicăm de facturile picturii de la Voroneț? Ce și de cine este păzit, ascuns? 

Toate acestea în condițiile în care Muzeele de Istorie din fiecare județ nu au avut resursele materiale și umane să își actualizeze expozițiile permanente nici măcar la Centenar sau când, precum la Cluj, un Muzeu de Istorie al Transilvaniei stă în conservare restaurativ-modernizatoare de aproape două decenii. Ca să nu mai vorbim despre, da, însuși Muzeul de Istorie al României, clădirea aceea impunătoare de la capătul dinspre chei a Căii Victoriei. 

Cu riscul de a mă repeta, jocul cu memoria, inclusiv, precum la IICCMER, mimând parșiv interesul, este periculos mai cu seamă în perioade de maximă tensiune precum cea pe care o traversăm. Dezrădăcinarea nu se traduce doar prin numărul mare, uriaș, al celor plecați sau al celor nenăscuți, ci nu în ultimul rând prin adâncirea, zi de zi și pas cu pas, a stării de fapt și emoționale că nu mai suntem o Țară, că nici limba română nu ne mai este Patrie, ci că totul se reduce la oportunitate, locație și comunicare, orice ar înțelege fiecare din ele. 

Se uită în chip vădit ceea ce, inspirat, spunea Regele Mihai sub cupola Parlamentului că, dincolo de a fi o moștenire, cu bune și rele, România este "o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri". 

Ce le punem în palme?