Ce pierzi dacă dușmanul învinge?

În prelungirea meditației de aseară: așteptarea, imperativul sau dorința ca românii – sau alt popor – să își apare nemijlocit țara, cu arma în mână, așa cum o fac ucrainienii, pregătiți fiind implicit să și moară pentru ea ajung la întrebarea din titlu. Reformulat: ce am pierde dacă nu am mai fi, cum o știm, România noastră? 

Într-o logică elementară, nu te lupți decât dacă ai șanse să câștigi. În termeni geopolitici, războiul de apărare presupune că deja ai, că, de fapt, câștigul tău, care te motivează, este să nu pierzi nimic din ceea ce îți aparține și pentru care, cu generații anterioare, au murit o sumedenie de oameni. Plus-minus, mai toate statele-națiune, cum le știm, se află în situația administrării unor bani nemunciți nemijlocit, ci primiți prin transferul bancar al istoriei. Desigur, fiecare strat generațional mai adaugă ceva, fie prin inteligență tehnică, organizațională, fie prin creație, emoție, cotidian înnobilat. La os pare să ajungă însă și statele în fruntariile sărora nu se mai nasc suficienți oameni – ce "industrial" sună!, dar despre capitalul uman vorbim – și care, precum noi, au transformat zăpăceala în principiu de agregare.

Revin: ce am pierde noi dacă, să zicem, țara noastră ar fi iarăși sub ruși, cum a mai fost, în Moldova mai ales și până azi în Basarabia? Răspunsul la întrebare nu stă în întrebarea idioției inteligente dacă ne mai putem considera liberi în alianța vestică. Colonie etc. Cunoaștem discursul. Nu m-am ascuns să o spun cu seriozitate, enervând: dacă este să aleg între un criminal pe moment și unul pe durată, îl aleg pe al doilea. De ce? Pentru că timpul câștigat poate fi investit în fortificarea mea sufletească și a resurselor care, la vremea lor, pot reface balanța. 

Himera suveranismului, ca și cum poți exista de unul singur, fără obligații, dar și fără pericole, stăpân absolut pe viața ta, este nu doar o formă caricaturală de realism geopolitic, dar și o gravă ofensă adusă Proniei. În fine, dacă nici măcar Adam și Eva, în Eden, nu au fost singuri, ci au ajuns să negocieze perdant cu șarpele intrus, decupajul nostru, în secol XXI, este la fel de realist. Din adamism rămâne, cum am văzut în brandul de țară, ea, frunza...

Așadar, ce am pierde? Am putea fi români fără România? Este diaspora o repetiție neconștientizată a unei românități delocalizate? Facem, la rândul nostru, experiența evreilor, a grecilor (bizantini și moderni deopotrivă), a armenilor? Dar până și îndelung încercatele popoare peregrine au avut mereu un punct de referință geografic, concret, dureros de concret. Care ar fi Ierusalimul, Orașul prin excelență (scil. Constantinopol) sau Araratul nostru? Dar dacă noi, născuți încă în geografie, suntem așa (și) din pricina acesteia, copiii și nepoții noștri cum ar putea să se definească? Ar fi precum legumele crescute pe tulpini cu rădăcini "aeriene"? Altoiuri ale altoiurilor, selectați și denaturați în sensul diluării informației de bază, originare – asta o să ajungă? 

În fine, fără a adânci și cu atât mai puțin a difuza panica, aparent simpla întrebare – ce pierzi dacă dușmanul (care poate fi inclusiv timpul) învinge? – merită cel puțin o meditație pe măsură. La nevoie, inclusiv un răspuns.

Sus să avem inimile?