"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
înseamnă, pentru cei care o scriu nemijlocit, un capitol de viață oscilând furtunos între entuziasm și letargie, între emoția citirii de către întrumător/îndrumătoare – nemții au, cum altfel?, un sugestiv substantiv compus: Doktorvater/mutter – și spaima finanțării unui interval care se dorește privilegiat, fără însă a fi mereu astfel, între congrese, conferințe și evenimente personale, private, de la căsătorie la primul copil și/sau mutare la casă nouă. Timp de trei sau zece ani, totul se învârte, de desprinde și revine în jurul axei temei alese/sugerate.
La fel, în continuare, după susținere, dorind să câștige distanță față de raportul de iubire și ură avut cu problematica, puțini sunt cei care își publică imediat teza, ceea ce nu înseamnă că, aflată la biblioteca universitară aferentă, ea nu ar exista. Dimpotrivă, în virtutea caracterului concret, ideatic și material, ea produce efecte: încadrări în ierarhia cunoașterii, drepturi salariale etc. Una peste alta, dacă nu ești geniu și/sau nu te afli la Cahul (scuze colegilor serioși de acolo!), doctoratul te chinuie înainte de a te înnobila. Este o victorie muncită.
Acum, ce vedem noi de ani de zile în România dar nu numai? Figuri publice grăbite, gata să bifeze ceea ce altora le-a scos untul.
Parlamentari, miniștri sau alte categorii de oameni ai puterii, indiferent de naționalitate, toți au în comun o dorință atavică de a dubla și întări autoritatea întâmplătoare, așa zicând, dată de vot/numire, printr-una solidă, grea, consistentă, plină, "saturată", deasupra oricăror negocieri. Exoterismului cotidian trebuie să îi corespundă un ezoterism pe măsură, un ceva greu spre deloc inteligibil de către marile "mase". Indiferent de parcurs, de cursus honorum, de succesiunea de funcții și atribuții, trecând de la adninistrația locală la cea centrală și invers, de la Cultură la Externe și de la Agricultură la Digitalizare, un miez dur trebuie să întemeieze, precum punctul de sprijin al lui Arhimede, statutul indubitabil de specialist. Omul nostru, asemeni unei verze, are multe învelișuri, dar în mijloc ceva unic, inefabil, pe cât de stringent pe atât de atemporal, capsulă în care se află ascunsă de simțurile maculate o fărămână din boarea începutului de lume. Mistică pură!
În consecință, nu există lovitură mai năpraznică, pălitură de osândă mai cruntă decât șutul în titlul de doctor. Că unii se lipsesc de el cu ușurință, inclusiv înainte de a îl primi formal, jucând cartea hoțului cu un sfert de găină în gură, asta nu ușurează deloc povara copleșitoare a furiei legitime față de toți neaveniții, neiluminații și tâmpiții universului cunoscut. Niște proști se găsesc, la comandă, să ridice în media – ce pacoste! – semne de întrebare. În primă fază, la limită clinică, doctorii vopsiți se găsesc în situația inumană de a își aminti despre ce este vorba. Dacă au aparat de lucru cât de cât funcțional, le sunt puse în fața datele, cu anii, lunile și zilele care au premers escaladarea culmilor științei de care s-au agățat precum iedera de stâlp. Efortul anamnetic este urmat, cu repeziciune criminală – calomniile se tot învârt în spirală – de cel al încadrării utilității atacului nedemn. În cazul celor de la noi, toate acuzele de plagiat au în spate dorința de a împiedica explozia binelului, adevărului și frumosului. S-a văzut recent. Și se va mai vedea cât de curând. Chiar mâine...
Totuși, dincolo de chestiunea secundară, ce zic: facultativă de-a dreptul, că unii muncesc ca nebunii pentru pozițiile lor academice, sociale etc, în vreme ce alții le încasează precum pensiile speciale pentru existențe ieșite din comun, impactul falsului are consecințe dramatice. Azi, când satrapul de la Kremlin împlinește șapte decenii de viață, marele vecin de la Răsărit decontează uriașul act de plagiere a istoriei. Că au mințit, manipulat, cumpărat, amăgit, este una. Dar că au și crezut că toatele cele mințite, manipulate, cumpărate sau amăgite sunt și adevărate, reale, asta îi costă și ne costă. În Rusia și în restul Europei, foarte la Apus, au existat și există destui care au închis ochii rațiunii, care au încurajat nefirescul atât de mult, de consecvent, încât acesta s-a și dat drept firesc. Într-un cuvânt: doctor în firescologie. Astfel, era firesc să nu te pui cu Rusia, să nu provoci inutil sursa de energie, baza propriei tale prosperități, să tolerezi micile ieșiri în decorul geostrategic, precum în R.Moldova, Georgia sau Crimeea. Că totul s-a năruit atât de repede nu reprezintă o dovadă a corupției spirituale, ci expresia neprietenoasă a vieții. Ghinion.
În fine, cum bine, profund și vizionar spunea președintele KWJ într-un discurs nescris – și negândit – de la începutul anului universitar 2022/23, dacă doar te-ar ucide, corupția, al cărei vlăstar este plagiatul, nu ar fi nici măcar atât de rea sau de condamnabilă. Am putea învinovăți pe cineva că s-a îmbolnăvit? Am putea scrie pe mormântul lui că a murit degeaba? Sau că ne-a dus de nas, mai puțin limita propriului trup? Nu, nu am putea decât dacă, precum Putin și ai săi, în frunte cu constipatul din enclavă, am crede că lumea ne critică așa, cum să zic, pur și simplu. Fără rațiune.
