Ziua Educației

După deschiderea acum două săptămâni și doar câteva zile ale anului pre/universitar 2022/23, Ziua Educației ne oferă încă un prilej de neputincioasă lamentație. Știm, cu excepția lui KWJ, halul în care se află educația, în general, la noi. Nu, nu este vorba doar despre transferul de cunoștințe, despre învățământul a cărui obligativitate, până la un anumit grad, este drept constituțional pus după puteri în practică, ci despre educația permanentă, despre aerul pe care îl respirăm. De la școală la tramvai, de la trotuar la sala de concerte, de la pajiștea însorită la sala de așteptare a aeroportului, totul este o chestiune de educație și, mai vârtos, a lipsei acesteia. Or, din acest punct de vedere, vai de steaua noastră! Inclusiv polară.

În pragul dintre depresie și nădejde, obsesiv, întrebarea ce ar fi de făcut pentru a rămâne măcar la actualul nivel de abrutizare? Scurt și la obiect, cel mai la îndemânâ, fără deranj și cheltuieli: stoparea imbecilității legislative în pregătire care, asemeni viermilor, a urcat deja pe picioarele scaunelor din clase și amfiteatre. Până să ne vorbească de la microfon și să ne facă scheme la tablă, impostura trebuie ținută sub cheie în debara, sub scară. Că de scăpat complet de ea, ca de prostie în general sau de alte metehne umane, nu avem cum scăpa. Face parte, prozaic vorbind, din condiția pe care o ilustrăm toți, fără osebire. 

Ce am putea face noi, dascălii, în preuniversiar și universitar? Tot anumite lucruri care nu costă și sunt la îndemnână. Le amintesc pe unele dintre ele, la grămadă:

– să nu mai acceptăm cu resemnare promovarea tâmpiților, făcând parte din comisii, tolerând simulacre de concursuri etc., luând poziția de ghiocei udați cu stropii unor avantaje minore, de moment, câtă vreme ne facem părtași la crime cu efect lung, dincolo de orizontul propriei vieți;

– să lăudăm cât putem de tare performanța - inclusiv prin reînvierea recenziei ca gen al scrisului academic -, condamnând, simetric, la uitare maculatura, indiferent de limba în care este scrisă; idioția nu este mai puțin gravă dacă este în engleză sau nemțește;

– să cerem șefilor fix ceea ce scrie în fișa postului, amestecul dintre administrativ și epistemologic fiind la fel de otrăvitor precum cel dintre duhovnicie și contabilitate, de pildă; separarea acestor sfere explică de ce, în Vest, colegii fug cât pot de mandatele de decan plătite cu prețul neglijării propriilor proiecte; 

– cine nu le are, refugiindu-se în "binele comun", să ne lase; nu este deloc întâmplător că momeala din actualul proiect de (ne)legiuire este tocmai eternizarea celor pe funcții de conducere, prelungirea până la cimitir a "carierei"; cine nu are, ca om, specialist, ceva de zis, poate să ne spună orice; nu îl credem;

– să nu mai judecăm exclusiv în funcție de banii pe "cap" de elev/student; cu asemenea pseudo-strategie să nu ne mirăm că la noi este totul pe dos, învățământul privat, în preuniversitar, fiind mai bun decât cel public, așa cum universitățile scot din circuit domeniile "nerentabile" din punctul de vedere al pieței muncii; utilitate versus inutilitate: iată dilema toxică!

– să mai spunem din când în când, în virtutea unei minime obiectivități bazate pe instrumente specifice, dacă cineva este apt sau nu să continue una dintre formele de învățământ, dacă nu cumva unii, deloc puțini, sunt pur și simplu ineducabili cu metodele cunoscute; cu alte cuvinte, să limităm orgoliul statului modern de a fi marele dresor al corpului social;

– să ne comportăm ca și cum am acționa pe scena reală, care contează, a cunoașterii, ieșind din împăcarea stoică de a fi doar "bon pour l"Orient", atâta vreme cât spiritul nu are geografie fixă. 

Ochii mari, mințile treze și sus să avem inimile!