Cine este vrăjmașul (predica pe scurt)

pe care suntem chemați de Domnul Hristos să îl iubim, fie și la capătul unui efort considerabil? Dușman, concurent, invidios, fățarnic, sforar, duplicitar - oricum l-am descrie, cel care ajunge să poarte stigmatul vrăjmășiei, devenind astfel, om în trup, "coleg" cu acela majusculat sau nu care a căzut din cer, ne provoacă. Psihologii, sociologii, istoricii, politicienii, dar și artiștii, literații mai ales, creatorii de film sau pictorii l-au identificat, fără să ne spună mereu deslușit care este identitatea lui. Așadar, cine este vrăjmașul?

Cât mai scurt posibil: un nenorocit, atâta vreme cât are nevoie de nacazul nostru pentru a se simți bine, confirmat; un infirm, câtă vreme putința lui se traduce în neputința noastră, de moment sau de durată; un tâmpit, atâta vreme cât nu are curiozitatea să afle cât de mult ar putea profita de pe urma darurilor noastre. Așa, în antiteză, putem continua câteva pagini. Esența: vrăjmașul este golul care atentează la plin. Cu cât vrea mai mult din ultimul, cu atât mai mare devine primul. Cumplită amăgire! O vedem și în societăți nedospite precum a noastră: prosperitatea unora fiind plătită cu menținerea în lipsă a altora, beneficiile succesului sunt volatile. Banii se risipesc, dar sărăcia are un cont curent constant. Altfel spus, revenind pe fugă, vrăjmașul este prostul inteligent sau invers care nu ne ia în calcul, iar dacă o face, ne pune mereu pe coloana greșită, așa că totalul va fi mereu strâmb, zeroul dând cu virgulă. 

Tot prin contrast, nevrăjmașul, prietenul moral, sufletesc, părtașul la umanitate și mister, este cel care nu doar că ne tolerează, ci ne încurajează, făcându-ne loc în planul lui, care știe pe propria piele cât de adevărată este imensa banalitate că binele este suma relelor pe care nu le facem sau le corectăm sau le preîntâmpinăm sau le condamnăm pur și simplu. Precum la o reuniune de familie, ne găsim mai tot timpul la intersecție de drumuri, vârste, dorinți și aspirații. A te fixa doar pe calea ta, ignorând sau disprețuind chiar toate celelalte trasee destinale, acesta este începutul vrăjmășiei cu tine însuți înainte de toate, iar apoi cu restul lumii. Un infern pe două picioare!

Aspru, dar nu acru, sever, dar nu dictatorial, moral, dar nu inuman, râvnitor la mântuire, dar nu de unul singur, sfântul este întruparea iubirii pentru că a depășit și ultima barieră: cea a includerii vrăjmașului, pus la munca cea de folos, așa cum înghețul, care pare moartea circuitului vieții, pregătește explozia de sevă din primăvară. Cine ajunge să simtă și să priceapă câ inclusiv vrăjmașul este iubibil, ei bine, acela nu își pierde cumpătul în fața nedreptății, a mitocăniei sau a abuzului. Nu, nu relativizează, nu justifică pseudo-sapiențial ororile văzute drept mizerii de contrast care scot și mai mult în valoare puritatea, armonia, frumusețea. Iubirea de vrăjmași nu suspendă denunțul făcut la adresa vrăjmășiei. Dimpotrivă. Pentru că, așa cum șt...

Lipsind aici pagina, luată de vânt, nu îmi rămâne decât să vă încurajez să luați aminte la cele deja spuse și, ca de obicei,

sus să avem inimile!