"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
„Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!„ (Vali Sterian)
„Ionuțule drag, mi-e greu, mi-e tare greu să-ți povestesc ce a fost acolo dar am s-o fac pentru că voi, cei tineri, trebuie să știți că acolo (la Pitești) au încercat să ne distrugă nu doar trupește, ci mai ales sufletește.„ (Tata despre închisoarea de la Pitești)
„Tatei, căruia îi plăcea să povestească atât de mult despre tot și toate, în primii 2 ani de după ieșirea din închisoare (1964-1966), când venea vorba despre ce s-a întâmplat la Râmnicu-Sărat, lăsa capul în jos, suspina și șoptea: ‹Dacă nu era Dumnezeu alături de mine, nu mă mai întorceam viu de acolo. Nu am puterea să vă povestesc încă ce a fost acolo›!„ (Mama povestind despre bunicul meu, dr. Ilie Lazăr)
„Inadmisibil”, „de neconceput”, „strigător la cer”, „dureros”, „sfidare”, „rușine”, sunt cuvintele care descriu o mică parte dintre reacțiile multora pe rețelele de socializare, portaluri de știri sau pe site-urile unor instituții legate de istoria și memoria noastră.
Dar oare, vai… nu suntem cu toții de vină pentru ceea ce s-a întâmplat acum, în 2022, la Pitești? Tăcerea, letargia, „lasă că merge și așa”, să moară vecinul ca să-i iau capra.
”Un popor care alege politicieni corupţi, impostori, hoţi şi trădători, nu este victimă, ci complice”, scria George Orwell. Nu este oare o vină comună, împărțită de la mai mult la mai puțin, de la 1% la 99%? Eu, mă simt vinovat că nu am făcut destul, că nu m-am bătut destul pentru a vorbi celui de lângă mine, aproapelui meu, despre toate atrocitățile petrecute, nu numai la Pitești, ci în întreaga țară, începând cu 6 martie 1945.
Au existat și există oameni minunați, care s-au implicat și s-au luptat, încă de la începuturile firavei noastre democrații, pentru istorie și memorie, pentru educație și neuitare. Din păcate, sunt puțini, neascultați și nesprijiniți de cel care ar trebui să fie primul care să fie interesat de așa ceva. Acel ”cineva” este Statul Român în ansamblul său.
Ne scandalizăm și ne mirăm cum de este posibil să se ridice un monument pentru lucrătorii securității la Pitești, când în ultimii 32 de ani și jumătate, Statul Român LIBER și DEMOCRAT nu a fost capabil prin instituțiile sale, să ridice un Muzeu Memorial al Holocaustului comunist!!! E atât de ușor să faci declarații de condamnare și de înfierare de la tribuna Parlamentului, de la televiziune, de la radio, de pe rețele de socializare. Vreau să văd fapte!!! Sacrificiul foștilor deținuți politic merită fapte, nu vorbe! Nimeni dintre noi nu are monopol asupra adevărului, asupra suferinței, în schimb poate să constate că doar uniți și cu o singură voce putem să schimbăm ceva.
Am uitat atât de ușor și de repede că în 2017, la înmormântarea sinistrului și diabolicului șef al securității, Iulian Vlad, familia, organizatorii ceremoniei, au avut ideea de a lansa spre… libertate… ce tristă ironie… simbolurile purității, porumbeii albi?
În curând vor fi 33 de ani de când suntem liberi, în cuvânt, în manifestare, în deplasare, în... Primul gând, când meditez la cifra 33, este vârsta la care Mântuitorul s-a sacrificat pentru noi pe cruce. Sacrificiul suprem! În ultimii 33 de ani, câți dintre noi am fost capabili să realizăm că cei care s-au jertfit în închisori au făcut-o pentru noi, pentru Țară, pentru credință și pentru un ideal? Ei au fost coloana noastră vertebrală și pentru ceea ce au făcut pentru noi nu trebuie să ne lăsăm niciodată copleșiți de neputință!
