Este Monarhia de la Dumnezeu?

Da. Precum de la/îngăduite de Dumnezeu sunt mai toate formele de conducere, cu excepția dogmatică a dictaturilor, totalitarismul reprezentând caricatura totalității și înlocuirea blasfemică a Atotțiitorului. În cazul dat al monarhiei, temă revenită pe valul emoțional și mediatic provocat de moartea Reginei Elisabeta II, legătura spirituală este evidentă. Pe scurt, matricea monarhică este nu doar cea mai veche, în timp, dar și cea mai compatibilă cu celebrarea puterii omenești, în profunzime. Nu este deloc întâmplător că exercitarea atribuțiilor regale se face în chip concret ecoul unei liturghii/slujiri/ofrande permanente. Vârful social reprezentând paratrăsnetul comunității, cine o reprezintă nu își imaginează, ci dă socoteală, probează nemijlocit că se află în duhul aspirațiilor și adevărul raporturilor dintre săraci și bogați, mari și mici, echilibrând acolo unde balansul este amenințat să fie distrus. 

Apoi, tot deloc întâmplător este că în mijlocul controverselor teologice de la începuturile istorice ale Bisericii lui Hristos apare cu insistență monarhia Tatălui, piatra angulară a gândirii treimice. Iarăși, succint, departe de ierarhizarea artificială, comuniunea presupune distincție, de unde și nevoia ca cei care o animă să fie persoane, subiecte, nu simple poziții. Mai departe, comuniunea, pe lângă concretețea celor care o întrupează, nu poate degenera nici în interschimbabilitate, ceea ce face, așa-zicând, unul nefiind "imitabil" de altul, așa cum cele ale mamei nu le face tatăl și cum cele ale copilului nu le face omul matur. Rânduiala banală, "conservatoare", pleacă de la premiza esențială a împărțirii darurilor fără ca Dăruitorul să abandoneze pe cei dăruiți. 

Bun, că înțelegem sau nu cele de mai sus, cum ne plasăm în vremea noastră? Este și democrația bineplăcută? Sunt Ciucă și Ciolacu instrumente divine? Da. Atâta vreme cât iubirea lui Dumnezeu a fost redusă apăsat doar la libertatea pe care, într-adevăr, o fundamentează, organizarea liberă a societății, cu organismele și personajele de rigoare, trece de examenul vizual al lui Dumnezeu. Că noi suntem nemulțumiți, că ne dorim ceva mai bun și lideri mai zdraveni, la cap înainte de orice și cu urme apăsate de caracter, se poate. Oare nici Dumnezeu nu și-ar dori ceva mai bun de la fiecare dintre noi în parte? Poți să îți ascunzi în spatele popilor ignoranța religioasă sau în cel al politicienilor civismul de două parale, dar de sus tot ești văzut. Așa cum îi vezi ești la rândul tău văzut. Curată transparență!

Of, mă face iarăși ăsta din vorbe! Deci monarhia și democrația sunt de la Dumnezeu, nu? Da. Prima este/a fost până la un punct mai bună, fix acela la care democrația nu a ajuns încă. Concluzia: să fim democrați în chip monarhic, să dorim să slujim, slujiți fiind, să avem sobrietatea etichetei cotidiene, a cuvintelor bine alese prin care să ne validăm, tot zi de zi, noblețea de făpturi în care palpită chipul lui Dumnezeu. Oriunde am trăi și în orice epocă. Pentru că, să nu uităm

NIHIL SINE DEO!