Părintele Constantin Voicescu

a împlinit un sfert de veac dincolo. După slujba de pomenire, alături de Părinții Profesori Vasile Gordon și Marin Cojoc, la Sapienței, am rostit câteva cuvinte. Pe scurt, că tot primim zilnic vești triste: oameni ca Părintele Constantin, fost deținut politic, nu pot fi evacuați din memoria istorică, socială sau bisericească. Pentru simplu motiv că nu au făcut rău. În cel mai "rău" caz, în tinerețile lor, au avut un crez care poate fi discutat, analizat, față de care se impune o anumită distanță menită să scoată și mai mult în evidență puritatea unor visători. Or, de această specie lumea a avut și din fericire o să mai aibă parte. Unii au visat la egalitate, alții la liberalism, unii la concurență în vreme ce alții au pledat pentru distribuția materială justă. La fel, unii visează chiar acum la super-digitalizare, la mașinile pe apă sau la eradicarea foametei și a bolilor. Ce ne-am face dacă toți ar afunda pușcăriile? Cine ar visa în locul lor? Am fi oare noi visători mai buni? 

În contextul nostru, dușmanii regimului comunist, indiferent de orientările politice pe care le-au reprezentat până la un punct, au o trăsătură de obște: au fost realiști. Au priceput că în fața răului nu poți mima colaborarea, că nu te poți face frate cu el până treci puntea. Nu au cerut o atitudine similară altora, nu au acuzat și nici nu au bătut, după 1989, obrazul cuiva. Au amintit însă cine i-a închis, torturat, exterminat. Au spus bestiilor pe nume. Or, asta a fost mai grav decât orice vis. Au intrat, prin simpla prezență biologică, în povestea care se dorea (și pare să fie) de succes a post-comunismului. Ei, slujitorii dictaturii proletariatului, obișnuiți să exercite o putere neplebiscitată, ei, securiștii de toate culorile și de toate vârstele au fost încurcați că trebuiau să împartă aerul unei libertăți mimate tocmai cu cei care au suferit pe bune pentru ea. Ghinion!

"Rețeta" emoțional-pastorală, uman-sacramentală, părintească și colocvială a unor figuri precum a Părintelui Voicescu scapă oricărei încadrări ideologice, standardizate, siluite. Moștenirea sufletească, vizibilă în parohie și dincolo de limitele acesteia, este la rândul ei altceva decât fidelitate, atașament, nostalgie sau banală obișnuință. Fiicele și fiii duhovnicești sunt, în acest caz, oameni teferi care și-au rotunjit orizontul în prezența unui Părinte Voicescu așa cum floarea soarelui nu ar fi ceea ce este fără astrul de la care își împrumută numele. 

Fie moștenirea Părintelui Voicescu binecuvântată, 

fie ca semințele suferinței să înflorească,

mărturia să rodească,

spre slava Bisericii lui Hristos!