Nu îmi vine să cred că azi am slujit Parastasul celui care mi-a fost prieten vreme de aproape trei decenii. Anul trecut, pe vremea aceasta, fratele Răzvan Bucuroiu îmi dădea vestea cumplită. Cu doar câteva zile înainte îl sunam să aflu cum se simte celălalt Răzvan, internat.
Plecarea lui prematură dintre noi i-a curmat nu doar o suferință fizică, de care nu îmi amintesc să se fi plâns, ci mai ales cea sufletească. În fapt, așa l-am cunoscut: o conștiință vie, un om cu un extraordinar simț al istoriei, solid fundamentat în credință și cu o politețe de boier. Celelalte, de la dimensiunea filologică la cea lirică și de la anvergura analitică la devoțiunea editorială, veneau cumva de la sine. Miezul fiind prețios, orice altă calitate se adăuga precum o confirmare.
Dacă mi-ar fi spus că este un virtuos al pianului sau că vorbește fluent sanscrită, nu aș fi avut niciun temei să nu îl cred. La urma urmelor, figuri ca el ar fi putut fi în România simbolic post-comunistă orice: directori de opinie și de instituții, voci ale cetății, titulari de catedre, referințe citite și traduse. Nu, el nu a avut această "carieră". La drept vorbind, nu a avut niciuna. Ci "doar" pe aceea de lucid și melancolic contemporan, de paradoxal far în mijlocul câmpiei. Nu s-a instalat în clipă, nu a negociat nimic și nu a amăgit pe nimeni.
Luat ca atare, Răzvan al meu, al nostru, era inutil. Precum un poem tulburător sau o vorbă adâncă, de duh. A reușit, grație caracterului și onestității intelectuale, să nu alunece în ideologie, să nu hrănească paseisme sau planuri irealiste de viitor. În schimb, a primit ștampile ideologice, tâmpe, dorindu-se reducerea lui la tăcere. Pentru a nu lungi, privilegiul prieteniei cu el mă obligă nu doar să îi cultiv cu nedisimulată empatie memoria, dar mai ales să îl recomand tinerilor. Răzvan Codrescu: un capitol din antologia teferității spiritului întrupat în geografia noastră.
Dumnezeu să îl odihnească, noi să îl pomenim și să ne luminăm cât mai avem la rândul nostru vreme!