Maria (predica pe scurt)

Ce revoluție?! Câtă îndrăzneală? Cât dispreț involuntar pentru cultura orientală a epocii ca epicentrul lumii și în fapt al universului să se mute în sufletul unei Fecioare! Nu doar atât, în ciuda vechilor profeții, "aflarea în pântece" a Fecioarei a surprins, revoltat, trezit, însuflețit, dar, iarăși, a înfuriat, a contrariat și descumpănit. După Nașterea în iesle, Maica Domnului se află peste tot, dar mereu cu un pas înapoi. Ea nu are nevoie de dovezi, așa că îi lasă pe alții să stea în primul rând, să se convingă de lucrarea Dumnezeului întrupat. Discreția este marca ei definitorie, așa cum sunt toate stările sufletești adânci, autentice: binele nu își umflă pieptul, așa cum generozitatea nu cere mulțumiri publice și nici solidaritatea nu reclamă demonstrații de gratitudine. Mă repet: lucrurile minunate sunt discrete, pe gratis și, în orizontul veșniciei, inepuizabile.

Omul discret nu este însă absent, indiferent, rupt de context și de urgențele clipei. Dimpotrivă. Tocmai din plan secund se văd cel mai bine situațiile care necesită intervenții reparatorii. Așa a fost la nunta din Cana: Maica Domnului sesizează rumoarea și panica celor rămași fără vin și care, iată, riscau să rămână și fără onoare, nemaiavând ce turna în cupele oaspeților. Cu un cuvânt și probabil cu un delicat gest nesesizat de ceilalți, Maria determină pe Mântuitorul, nu fără o replică inițială destul de brutală, să facă prima minune. Neplănuită și, aparent, fără o învățătură aparte, unică, alta decât cea dată drept concluzie de surprinzătorul evanghelist Ioan. De aici încolo, istoria se derulează așa cum o știm.

La picioarele Crucii, o regăsim pe Maria plânsă, cutremurată, inconsolabilă. Ar fi crezut că este mai tare, că se poate stăpâni, că nu o să se jelească în halul acesta, că o să fie sursă de întărire pentru alții. Cu toate că știa, la propriu, fără dubii, de Înviere, imaginea concretă a Fiului răstignit o săgeată, aruncând-o în abisul durerii, cel în ale cărui ape, de la suprafață, își înmoaie sufletul, mai devreme sau mai târziu, toți muritorii. Fiecare pe rând. Depășit momentul, Maica Domnului revine la discreția caracteristică, fiind dintre toți cea mai puțin vizibilă, cumva absentă din parcursul amețitor care va anunța Învierea, va continua cu Înălțarea și se va împlini, pentru moment, cu Cincizecimea și întemeierea Bisericii. Maria este de față, dar fără a lua fața.

Apostolii și ceilalți ucenici încep drumul mărturisirii într-un mediu ostil, amenințați permanent, urmăriți, fugind din loc în loc, fără liniște și fără răgaz, dar și cu bucurii, cu multe suflete înnoite în baia Botezului. Ca și cum situația nu ar fi fost suficient de proastă, de fragilă, omenește vorbind, apostolii și ucenicii se hârâie, se ceartă între ei, se contestă reciproc, au dubii teologice și aproximații organizatorice, nu se pun de acord, arătându-și inevitabil orgoliile. Faptul că tot ei, prin cei care au rămas Evangheliștii, scribii Tradiției, descriu detaliat aceste ispite și crize probează nu doar onestitatea, ci arată limitele oricărei lucrări omenești care, pentru o fracțiune de secundă, uită în numele Cui și pentru Cine se săvârșește.

Sinodalitatea adevărată avea să se consume, ca model pentru veacurile de după, în momentul ridicării la cer a Maicii Domnului. Iarăși, discretă, ea reunește, din toate colțurile lumii, pe cei 12, oferindu-le șansa de a fi împreună la catafalcul ei, reparație a fugii de pe Golgota. Cei care L-au abandonat, la propriu și dintr-o lașitate pe care nu au putut să o ascundă, pe izvorul vieții sufletești nu o mai abandonează acum pe cea care a fost Maica vieții în trup, refăcând armonia dintre văzut și nevăzut, dintre deja și nu încă. Pentru ultima data: principali sunt Apostolii, Maica Domnului oferind, precum ne arată iconografia, "doar" acoperământul, mantia ei. Iată explicația absenței temei glorificării Mariei, cum o știm din baroc încoace, Ortodoxia cultivând, în duh marianic, liniștea, calmul.

Până la ultimul suspin al istoriei, Maica Domnului este icoana Împărăției lui Dumnezeu care se deschide prin și în Biserica Fiului ei și a Dumnezelui nostru. Mamă, ea mângâie și consolează, fiind alături de frământările oricărei femei, dar nu mai puțin de cele ale bărbaților. Fecioară, tot ea încurajează pe lucrătorii în trup ai vieții dincolo de trup, pe luptătorii pentru principii și curăție, aflați în lume sau retrași, cunoscuți sau nu. De aceea este iubită de mame și tați, de bunici și bunice, de unchi și mătuși, așa cum este iubită de călugărițe și de călugări, de fecioare, de fetele care își visează mirii. Ea este iubită și de copiii care știu că a fost eficientă nu doar la Cana, ci și acum ar putea face rost de orice, de pildă: de bomboane. Cu condiția să fie bine crescuți și să o roage. Așadar:

Sus să avem inimile (și rugăciunile)!