Schimbarea la față a României

este, cum știm, cartea din 1936 a lui Emil Cioran, filosoful fiu de preot din Rășinari strămutat la Paris. În exilul său de o viață aveam să îl vizitez, în 1991, eu, la nici 19 ani, începător întru priceperea lumii, proces în care nu prea am avansat cu adevărat. Or, în locuința lui între timp făcută celebră de filmul lui Gabriel Liiceanu aveam să primesc de la Cioran volumul cu autograf: Schimbarea la față a României. Având acces înainte de 1989 la fondul interzis de carte al Bibliotecii "V. A. Urechea" din Galați prin complicitatea academicianului de mai târziu Paul Păltânea, cartea îmi era cunoscută. Evident, ținând-o în mâini dată de mâinile celui care a trăit-o și fixat-o în scris, aveam să o recitesc, fapt pe care vă îndemn și pe voi să îl urmați.

Ce am simțit, reluând-o la intervale inegale de timp? Ei bine, că ne-am grăbit cu calendarul de Țară. Imediat după 1989, am văzut, vorbit și sperat într-o (Re)naștere, urmată imediat de (Re)înviere. Dar oare când ne-am schimbat la față? Dacă nici ucenicii care au asistat la minune nu s-au lămurit pe loc, orbecâind și, la socoteala brutală căreia I-a fost supus Învățătorul, aveau să trădeze, să se ascundă, să nege și să se gândească la strategii post-exit, cum am fost/suntem noi după noaptea totalitarismului? Bruscă, brutală, lumina Taborului ne-a orbit, libertatea furându-ne aparent certitudinile, stricându-ne rosturile mohorâte ale unei vieți al cărui miracol era/este goala, nemijlocita supraviețuire. Alții, pe față, dar cu nimic schimbați, au transformat noul răsărit în sursă de energie regenerabilă, în oportunitate, în prilej de afaceri la capătul cărora patria noastră a devenit a lor și, prin transferuri succesive, a altora, a celor ascunși după o siglă, placă gravată de nume de firmă, fond de investiții.

Știu: pare conspiraționistă abordarea. Nu, nu este. Nu dau două parale pe discursul străinilor, a celor care ne-au colonizat, înrobit etc, câtă vreme am simțit și simt răsuflarea trădării celor considerați ai mei. Dar, revin, nu este de mirare: când vrei să fii doar la mesele de praznic, la porcul Crăciunului sau mielul Paștelui, când tot ce înseamnă și angajează pregătirea pentru toate acestea, când începi istoria prin minciună, abuz, simulacru de justiție, când cei noi sunt tot cei vechi, fără urmă de convertire, atunci nu poți să nu revii la îndemnul disperat, "cioranian", de a ne schimba cu adevărat la față. Dorința nu este însoțită de manual, de indicații de montaj sau listă de beneficii în oglindă cu reacțiile adverse. Colectiv și personal, chemarea la schimbare, fundamental diferită de progresismul superficial sau de reformele sortite eșecului, nu are nimic triumfalist - "Noi suntem români!" -, ci atinge diafan, însă cu sunet ascuțit scoarța umanității.

Cu umilință, nădejde și tenacitate, știind Cui trebuie să plecăm cu adevărat genunchiul,

sus, taboric, să avem inimile!