Emilia Șercan, polițiștii și amenințarea cu moartea. Diplomele plagiate în masă atestă că suntem conduși de o haită de repetenți

Sunt niște chestii subsonice în amenințarea cu moartea la adresa jurnalistei Emilia Șercan, am zis să le consemnez aici, să nu mă mai râcâie pe creieri.

În primul rând referirea la Elodia Ghinescu („Vrei să ajungi ca Elodia?”). Chestia e că brava poliție română nu a reușit să găsească cadavrul Elodiei Ghinescu. Nici nu deranjează pe nimeni din poliție asta, polițiștii par că funcționează pe dictonul „suntem proști și vrem să rămânem așa”. Hai, poate nu proști, mai degrabă ticăloși. Alt detaliu: cel care a ucis-o pe Elodia este tot un polițist. Cumva lucrurile sunt în familie: un polițist își ucide soția și-i ascunde cadavrul, restul polițiștilor nu-l găsesc, peste ani trebușoara asta devine un fel de mândrie (profesională?) și este folosită – culmea! – tot de niște polițiști pentru a profera amenințări cu moartea la adresa unei jurnaliste.

Abominația că șefii din Academia de Poliție sunt cei care au pus la cale treaba asta nu pare să surprindă pe nimeni în mod deosebit. Pedepsele pronunțate de justiție sunt o glumă. Dacă eu trimit un SMS asemănător cu cel trimis de polițiști Emiliei Șercan sigur ajung după gratii. Dar în poliție chestiile grave nu tulbură pe nimeni (cazul de terorism de la Onești și modul în care a acționat poliția acolo, criminalul în serie de la Caracal și indolența polițiștilor înfrățiți cu interlopii, chestorul de poliție care îi roagă pe interlopi să nu-i facă probleme, astea sunt chestiile care au ajuns în spațiul public, ce colcăie pe dedesubt trebuie să fie delir de angoasă).

Treaba cu plagiatele ar trebui să fie simplă și clară, normele de citare eu unul le cunosc din clasa a XII-a (am fost norocos să am o profesoară de istorie care mi-a explicat treaba cu aparatul critic, oricum a fost predată și în facultate la cursul de metodologia cercetării științifice). Tot delirul construit în jurul întrebărilor de genul „a fost plagiat puțin sau mult? așa erau normele academice de atunci; să se pronunțe Comisia Înțelepților Suverani dacă a fost plagiat sau nu etc.” nu este altceva decât o perdea de fum. Problema este alta: dacă ne apucăm să facem curățenie pe chestiunea plagiatelor dispar hoarde întregi din clanurile aflate la putere. Este fix ca în cazul deconspirării fostei Securități – dacă chiar facem treaba serios rămânem fără intelectualitate. (Nu că ar fi o pagubă în mod real, oricum suntem un popor fără intelectualitate, diplomele plagiate în masă exact asta atestă: că suntem conduși de o haită de repetenți).

Și cumva din nou lucrurile se întrepătrund: să faci curățenie în poliție (și în Ministerul de Interne în general) este același lucru cu a face curățenie în chestiunea plagiatelor – sunt mii și mii de oameni afectați, toți în poziții înalte, iar curățenia înseamnă îndepărtarea lor, reconfigurarea clanurilor de putere. Și nimeni nu-și dorește asta.