Femeia în Biserică

Un prieten, diacon, pune în discuție, atât cât este FB-ul apt pentru asemenea dezbateri, chestiunea locului și rolului femeii în Biserică, mai precis: în cea ortodoxă. Ar fi multe de spus legat de practica diaconițelor din primele secole creștine, așa cum probabil ar fi și mai multe de spus despre feminism, exagerări, așteptări nerealiste, chemări la luptă, oportunism, paradă de modernitate etc. 

Precum în chestiunea avortului, gest frecvent asociat exclusiv cu femeia, bărbatul fiind scos fein din ecuație, nici aceasta a femeii în Biserică nu are cum fi o speță eminamente juridico-medicalo-etică. Tocmai pentru că invocarea Tradiției ne poate încurca – am amintit deja de practica primelor secole –, este evident că șantierul este înainte de orice unul de mentalitate, de atitudine, de gesticulație retorică și practică, la capătul căruia, de pildă, preoteasa să fie cinstită cum se cuvine – dacă nu, unele își iau cu de la sine putere autoritatea, ceea ce poate funcționa sau nu –, așa cum în general, precum a descoperit și varianta recentă a Statutului BOR, care a constatat că o comunitate este formată din bărbați și femei botezați/botezate, să dăm fiecăreia/fiecăruia atenția și prețuirea pe care le merită. 

În orice caz, o asemenea chestiune – femeia în Biserică – nu trebuie, după mine, repetându-mă, să se înscrie în strategia de demonstrare a modernității eclesiale, cum se petrece la unii, să reprezinte o strategie de vitrină, ci reflexul unei convingeri interioare că suntem, bărbați și femei, creați deopotrivă de Dumnezeu.