Iulie 1995. În vacanță cu Georges, la Geneva. A doua zi după sosire mergem la Versoix. În același salon în care am făcut interviurile din 1991, 1993 și 1994 stăm de vorbă cu Majestățile Lor, Regele Mihai și Regina Ana. Ferestrele largi dau spre o zonă verde menită să amortizeze vuietul avioanelor de la aeroportul Cointrin. O pisică mare, neagră, nu pare că se sinchisește de mângâierile mele.
“Este a Sofiei, spune Regina”.
Câteva avioane trec unul după altul.
“Londra, Frankfurt și Parisul, astea pleacă aproape o dată”, spune Regele.
“Vă aflați într-un centru al zborului, Sire…”
“Așa este, ideea de zbor m-a acaparat. Am cam gravitat în jurul ei”.
“Ce s-a întâmplat cu avionul Majestății Voastre din România?”
“Îmi promisese Groza că mă lasă să iau avionul meu și iahtul tatălui meu. Peste o zi a retractat și aghiotantul meu, plecat să scoată iahtul din apele românești, n-a fost lăsat să urce la bord, iar avionul a rămas și el acolo. Udriski, maestrul meu de zbor, excelent maestru, pe care l-am numit aghiotantul meu, a văzut într-o zi, la Băneasa, un avion american dat împrumut englezilor. Beechcraft C18. Mi-a spus că-i place, că e bun, dar că se apropie termenul de restituire către americani. I-am rugat să nu-l restituie că-l cumpăr eu. A avut un preț aproape simbolic. Am zburat mult cu el. La Londra, la nunta Reginei Angliei, am pilotat eu o parte din drum, alta Udriski. În 3 ianuarie 1948 am plecat cu cele patru automobile pe care mă lăsaseră să le păstrez și cu lucrurile strict personale. Udriski însă, mi-a adus avionul în Elveția. A decolat de sub nasul comuniștilor…”
“Cum a putut?”
”Fiind proprietatea mea, Udriski a cerut autorizație la Prezidiul Marii Adunări Naționale, să-mi aducă avionul. I s-a spus că trebuie să ceară aprobarea Moscovei. Și aprobarea nu venea. Într-o zi, un adjutant al lui, care intrase în structurile comuniste, i-a spus în secret că autorizația de la Moscova n-o să vină, că măsurile se înăspresc și, dacă nu pleacă în 24 de ore n-o să mai poată pleca. Atunci Udriski a cerut aprobarea să mute avionul de pe Aeroportul Regal pe Aeroportul Național de la Băneasa pretextând o nesiguranță legată de înrăutățirea vremii. Au fost de acord și, cum avionul era pregătit pentru plecare, Udriski a zburat în condițiile în care nimeni nu îndrăznea să decoleze. A ajuns la Munchen și apoi la Geneva. Nu-mi venea să cred când l-am văzut. În scurtă vreme l-am vândut pentru că întreținerea lui era prea costisitoare. Am avut șansa și aici să mai zbor și să-mi câștig existența dintr-un lucru care mi-a plăcut. Mie mi-a lipsit cunoașterea unei meserii și de aceea insist mereu asupra acestei idei. Omul trebuie să învețe de mic să facă ceva, o meserie…
Tatăl meu nu era de acord cu asta. O atitudine contrară tradițiilor noastre. Regele Carol I era specialist în problemele pădurilor și a lemnului, Regele Ferdinand era un botanist emerit și un om de o vastă cultură… Când am vrut în adolescență să fac cursuri de mecanică, tatăl meu s-a împotrivit… Peste ani am văzut că pasiunea mea m-a ajutat să-mi câștig pâinea…”
Regina ne invită să vedem Jeep-urile. Intrăm într-un atelier-depozit pentru Jeep-uri și pentru piesele de schimb. Aflăm că Regele cunoaște o serie de asociații și de colecționari de piese de schimb pentru Jeep, din Statele Unite, Italia, Franța, Australia, cu care corespondează, se vizitează sau participă la raliuri. Dintr-un Jeep vechi, Regele face unul nou în timp de aproximativ șase luni.
“Până acum am făcut șapte jeep-uri. Din mormanele astea de fiare va fi al optulea.”
Ne-am întâlnit pe parcursul acelei vacanțe elvețiene de mai multe ori cu Majestățile Lor. Aveam câteva cărți cu mine, printre care și ”Despre Rege” a lui Vladimir Volkoff. Regele mi-a cerut să i-o împrumut câteva zile. Mi-a înapoiat-o cu un semn și câteva cuvinte subliniate cu creionul:
”Regele este amurgul poveștii; prințul este povestea însăși. (...) Regele este regele spațiului, iar prințul este prințul timpului”.