Rusia genocidară și trenurile morții. Răcnetul înspăimântător al zecilor de mii de basarabeni deportați în Siberia. Cumplitele mărturii tăinuite sub podul de la Varnița

”Ne scot din casă-ă-ă!”

(Episodul XXI, din cartea mea „Pe Nistru, spre izvoare”)

Trecem cotul Nistrului de la Varnița și zărim în depărtare zidurile cetății de la Tighina și podul de metal. O vântoaică nechemată, căzută din senin, face vârtejuri mari și ne mână „flotila” din două bărci și un catamaran spre șanțurile de apărare. Vâslim cu disperare să nu fim împinși până la gardul de sârmă ghimpată întins de-a lungul malului drept. Încă de la Chișinău fusesem avertizați să nu fotografiem fortăreața că putem fi arestați de santinelele, care stau pe creneluri și păzesc unitățile militare din interiorul cetății. Valurile mari ne apropie sfidător de linia roșie. Ne încrucișăm privirile cu fețele mongoloide ale soldaților înarmați cu carabine. Ei stau înfipți la o anumită distanță ca bornele de hotar. Ne urmăresc cum ne chinuim cu vâslele să ne depărtăm de zona interzisă. Scăpăm, până la urmă, fără înjurături militare și focuri de preîntâmpinare.

Vântoaica ne smulge din vârtejurile înspumate, ne împrăștie „flotila” și ne aruncă pe rând în șenalul ce ne duce spre pod. Mai spre adânc, valurile își pierd din furie, se mai îmblânzesc, iar furtuna trece și se duce, mai departe, spre Tiraspol. Un fulger orbitor sfâșie pânza întunecată de nori, iar tunetul asurzitor se rostogolește, hăt, în vale. Ploaia, cu draperia ei mânată de vijelie, intră în Tighina, acoperă faleza și rândul de blocuri hrușcioviste, întinse urât de-a lungul malului stâng, apropiindu-se rapid de mine. Înainte să fiu scăldat de sus, reușesc să ajung sub pod. 

Ce fire tainice, invizibile mă leagă de barele de metal ruginit, de acest pod învechit, pe care îl văd, pentru prima dată, de pe apă, dedesubt? De ce întâmplarea face ca funia laterală de la barca mea să se agațe de o vargă de metal ieșită din piciorul de beton și să rămân prins sub pod, în timp ce „flotila” se pierde în depărtare? Să fie vorba de destin, de sunt „reținut” să aud, peste vremi, șuierul trenurilor de groază, numite în șoaptă, în popor, trenurile morții? Ce țipete sinistre vin spre mine din depărtări înghețate, ce monstru negru de metal se târăște pe calea ferată și împrăștie anii ascunși, sparge tăcerile îndelungate și se mișcă horcăind pe podul ruginit, ducându-mi neamul la osândă în „neagra pustietate”? 

O mărturie fără de uitare îmi răscolește memoria. Din adâncurile subconștientului îmi reînvie ultima întâlnire cu bunica Anica, în vara lui ‘74. Bunicul Nicandru se săturase de nedreptățile din „țara bandiților” (așa numea el Rusia) și plecase în ceruri, lăsându-mi moștenire un mănunchi de amintiri senine, dar neobișnuite, și o lădiță cu cărți vechi. Convorbirea avea, ca totdeauna, partea ei de lumină și căldură, dar bunica se chinuia să-mi spună altceva și căuta clipa potrivită. Mă servi cu fructe, se așeză alături, îmi surâse abia vizibil și mă privi îndelung cu ochii ei albaștri, de culoarea cicorii. 

„Unul Dumnezeu știe, dacă o să ne mai vedem pe lumea asta. Vreau să plec la Domnul cu inima împăcată, dar ceva greu mă apasă. O fi anii din Siberia, nu știu”. 

Sufletul ei de o blândețe înnăscută se căznea să arunce afară punga de venin adunată în anii de bejenie, umplută din suferințele și umilințele provocate de străini, acoperită de muțenii și spaime chinuitoare. Căuta să-mi povestească viața ei schilodită de sovietici, dar nu reușea. Începuse să lăcrimeze, apoi, spre surprinderea mea, care nu o văzusem plângând, răbufni în hohote. Mă pierdusem. Involuntar, i-am apucat mâinile de mucenică, de sfântă și am strâns-o la piept. Plânsul i-a ușurat sufletul. Și-a revenit, adunându-și gândurile și povestindu-mi câteva frânturi din acel drum al grozăviilor, pe care l-a făcut din Abaclia natală până în apropiere de Polul Nord.

„La Basarabeasca ne-a ticsit în vagoane pentru animale și au închis ușile. Am stat o zi întreagă fără apă, fără să știm unde să ne facem nevoile. Ne înădușeam, nu ne ajungea aer. Noaptea trenul s-a pornit și a mers până dimineața. Nimeni nu știa unde ne duc, nici chiar bărbații. În zori, când s-a oprit trenul, cineva, care căuta să vadă afară, prin crăpăturile de la scânduri, a spus că suntem în Tighina. Acolo ne-au ținut două zile pline și a două noapte, abia se crăpa de ziuă, când trenul s-a pornit, fără să știm încotro se îndreaptă. 

După pornire, mai întâi am auzit un strigăt: - ‹Se vede Nistrul, ne duc peste Nistru›. Apoi, un răcnet lung venit din toate vagoanele încărcate cu oameni ca noi, ne-a asurzit. ‹Ne scot din casă-ă-ă!› – striga lumea într-o gură, un răcnet amestecat cu bocete, care se auzea mai tare decât huruitul roților, decât urletul trenului. Țipam cu toții, țipetele se auzeau din toate vagoanele. Așa ne-au trecut Nistrul, așa ne-au scos din casa noastră. Era 10 iulie 1949, la a patra zi de la arest”.

Stau prins în barcă, sub monstrul de metal, și văd episoade din filmul de groază, ascuns cu strășnicie de ochii generației mele. Vântul șuieră printre barele ruginite, iar podul scârțâie a prăbușire și moarte. Încerc să smulg funia agățată de varga de metal, însă nu-mi reușește și, pe deasupra, mai să cad în apa învolburată, între vârtejurile mișcătoare formate de piciorul de beton al podului. În urechi continuă să-mi sune, ca un dangăt de clopot, răcnetul înspăimântător al zecilor de mii de basarabeni: „Ne scot din casă-ă-ă!”. 

Ce cor sfâșietor de plânsete -- îi aud cum strigă atât de singuri și neputincioși, lăsați pradă fiarelor înarmate. Trenul groazei șuieră lugubru și îi duce să-i îngroape de vii în smârcurile și ghețurile siberiene. Bătrâni, copii, femei însărcinate, bărbați luați de la seceriș -- floarea Basarabiei, smulsă din vatră și din brazdă, pruncii nevinovați ai lui Hristos strigă la ceruri: „Ne scot din casă-ă-ă!”. 

Fără să ridic ochii în sus, la scheletul metalic, văd eșaloanele morții în goană pe podul sub care mă aflu ostatec. Episodul îmi răscolește subconștientul și adâncurile necunoscute din mine. Întreaga Basarabie, împunsă cu baioneta în spate, țipă, refuză, se împotrivește să fie mânată dincolo de Nistru: „Doamne, nu ne lăsa-a-a, ne scot din casă-ă-ă!”. 

Lacrimile neprihăniților, aduse peste ani, de ploaie, se preling pe plăcile de oțel prinse de-a lungul podului și cad în picături rare și grele peste mine. Un orologiu roșu, lăsat de strajă, agățat de barele ruginite, mai stă încremenit și arată zorii dimineții de 10 iulie 1949.

Între vârtejuri și ploaie, sub podul hârbuit, mă întreb: cine, când și cum a izbutit să configureze harta neamului în capul mulțimilor necărturare? Ce lecție magistrală pentru mancurții de la Academie, care ne fac manuale înșelătoare cu frontiera țării întinsă până în cealaltă parte de glob, pe la Sahalin și Kamceatka! Ce poate fi mai clar? Basarabenii prigoniți și deportați aveau cu toții o memorie ancestrală, cu rădăcini de nesmuls, fiindcă lumea simplă, fără școală, știa că pământul și casa lor se întinde până la Nistru, iar mai departe începe străinătatea și pustiul. Pentru basarabeni, Nistrul era prispa casei lor, întinsă pe malul drept de la Cetatea Albă până de Hotin, de unde ei priveau depărtările și se rugau de secole să se ridice apele ca un zid, să nu poată trece hoardele sălbatice și flămânde.

Răpăitul ploii mă adâncește în amintiri. Memoria îmi reînvie o discuție, care avea loc cam prin 1965, oricum încă învățam în școala organizată de ruși, chiar în casa confiscată de ei de la bunicii de pe mamă. Lecțiile se sfârșiseră, clasele stăteau goale, iar eu rămăsesem s-o ajut pe bunica să spele podelele, însă ea nu venea și eu mă jucam bucuros cu creta pe tablă. Spre surprinderea mea, bunica veni împreună cu directorul școlii, care era ginerele ei și tatăl meu, și, recunosc, mă temeam de tata, chiar și atunci când nu făceam nicio trăsnaie. Ei intrară împreună în tinda mare a școlii și se așezară amândoi pe scaunul lung de lemn, prins de perete. Prin ușa întredeschisă a clasei, îi vedeam și îi auzeam foarte bine.

Peste chipul veșnic blând și liniștit al bunicii Anica se așterneau umbre și amărăciuni, venite din alte timpuri. Mă miram s-o văd altfel, cam tristă și întunecată la față. Probabil, avea ochii împăienjeniți de lacrimi. 

– Mitea, - se adresă ea către tata, - ajută-mă să înțeleg: ce i-o schimbat pe oameni, de ce lumea din sat o ajuns așa de rea și de câinoasă? Amu îi altă lume, nu-i aceea pe care am lăsat-o aici înainte de a ne fugări în Siberia.

Tata tăcea, nu zicea un cuvânt. 

– Hai, spune, îl ruga bunica. Ce au cu noi? Înainte, pe vremea românilor, poate aveam mai mult pământ decât alții, casă mai frumoasă, familie mai mare, neamuri mai multe. Dar ne-o luat rușii tot ce am avut – și pământ, și casă, și copii. Tu ești din sat și știi, că tot ce ni-o luat am făcut cu mâinile astea, împreună cu omul meu. Dacă ni-o dat drumul acasă din Tiumen, de ce nu ne lasă în pace? Ni-o făcut di râs, ni-o batjocorit, ni-o călcat în picioare, ni-o dus la dracu-n praznic. Amu, ci mai vor de la noi, că suntem bătrâni, caliciți de Siberia, cu oasele înghețate în noi. Ce mai vor de la noi? Sufletul?

Nu știu când și cum a intrat și bunicul Nicandru în tinda școlii, unde avea loc discuția. Tata scosese niște hârtii, le ținea în mână și repeta, din când în când, că fără să-și ceară iertare, statul sovietic nu o să le dea înapoi casa confiscată și nici pensie, chiar dacă se duce cu plângerea până la Moscova. Nu înțelegeam ce anume, dar se simțea că ceva rău de tot îl supăra pe bunicul Nicandru, de îl auzeam pentru prima dată cu vocea ridicată. 

-- Mă duc în mormânt, dar nu-mi cer iertare de la ruși -- o tăie scurt bunicul, -- pentru că n-am pentru ce: nu m-am dus peste dânșii să le iau casa, nu am ucis pe nimeni, nu am luat pâinea nimănui, nu am avut argați pe moșie. Toată averea pe care ei mi-au luat-o tâlhărește, am agonisit-o cu mâinile mele și ale Anicăi, ale copiilor mei. Tu ești om învățat: ia spune, dacă ne cerem iertare, asta înseamnă că suntem vinovați. Care e vina noastră?

Tăcu câteva clipe în așteptarea răspunsului, apoi reveni și mai hotărât.

-- Mitea, știm că vrei să ne ajuți, dar nici așa nu merge, chiar dacă avem nevoie de pensie, de casa noastră. Pentru ce să-mi cer iertare? Că mi-au luat familia, casa, pământul, averea și ne-au aruncat în Siberia? Să-ți ia totul și tu să-i ceri iertare? Nu iscălim nimic. Rușii să-și ceară iertare de la noi, nu noi de la dânșii!

Ploaia contenise, însă de pe pod, picăturile grele sau lacrimile îngerilor mai cădeau peste mine. Norii se retrăgeau spre Est. Cerul se lumina dinspre asfințit. Apăru și soarele. În buzunarul adânc de la rucsac, dau de cuțitul de expediție. Fără să mai aștept salvarea de la colegi, tai funia și ies din prinsoare. Nistrul mă ia imediat împreună cu barca și mă scoate de sub podul groazei de la Tighina, unde rămâne orologiul roșu, încremenit în zorii dimineții de 10 iulie 1949, zi în care neamul meu de mucenici, floarea Basarabiei, pruncii nevinovați ai lui Hristos strigau din vagoanele morții -- „Doamne, nu ne lăsa-a-a, ne scot din casă-ă-ă!”. 

Iulie 1987

(Sursa foto deschidere: Alecu Reniță)