Creștinismul cere lucruri nefirești

precum renunțarea la păcate – apucături, adicții, damblale și tot cortegiul –, dar și la avere, oricât de însemnată sau de legală ar fi sau nu. Cea care, cum se știe, le întrece pe toate, cum spune inspirat Pavel, este cererea de a iubi. Nu, nu love, nu toleranța pur și simplu, empatia – cute! –, semnătura pe manifeste sau like-urile de pe net. Mai mult decât atât, complet altceva. Să iubim, de pildă, indiferent de originea, etnia sau culoarea cuiva, dacă este bărbat sau femeie. Același Pavel adâncește îndemnul Mântuitorului și recurge la o metafofă anatomic-tehnică: suntem unii altora mădulare. Un organism, o rețea, un network, dar și de data aceasta iarăși dincolo de grup, de cercul securizat al prietenilor. Domnul așteaptă de la noi o iubire largă cât Creația. Corect: ca pe noi înșine. Oglinda întoarsă a orgoliului și egoismului reprezintă, simplu spus, marea taină a dragostei. 

Dar de ce ne face așa ceva Biserica, formulând asemenea praguri extrem de înalte? Ei bine, dacă firescul omului căzut este să se descurce doar pe cont propriu, să nu împartă decât cu cei de o rudenie prada momentului, nefirescul credinței este, dincolo de dificultăți, să vezi unde orice culoare a pălit, să vibrezi în plină încremenire, unde omul a dispărut. La propriu și la figurat, deopotrivă. Ființa umană este, desigur, socială, de unde și impactul devastator al izolării, ca în pandemie dar nu numai, dar nu în chip firesc și comunitară. Baletul zilnic dintre cine suntem și cine părem că am fi ne umple timpul cu asupra de măsură. 

Iubirea înseamnă, tot pe cale de consecință, onestitate, inclusiv aceea de a recunoaște, cu regret, că pentru moment nu mai ai resurse agapice. Câtă vreme iubirea temperată nu țâșnește, otrăvită, în resenntiment și răzbunare, ea mai înseamnă și răbdare, așteptare. Să iubești – fără a cere reciproca – scoate nefirescul din tine, eliberează energii de cu totul altă natură, proiectându-te pe orbita grijii de celălalt, a solidarității, a înțelegerii și anticipării nevoilor nemijlocite. Iată de ce omul care iubește, cu tot nefirescul amintit, este pe jumătate înger. Aduce partea diafană, cea care nu poate fi înlocuită de măsuri fiscale etc. În iubire nu există jumătate de normă.

Sus să avem inimile!