Cum l-au asasinat securiștii pe partizanul Ion Ienea din Verendin. ”Avea capul spart, un ochi sărit din cap. Pereții erau plini de sânge. Apoi i-au agățat cadavrul în fața Primăriei, timp de trei zile, l-au scuipat, l-au luat la picioare și i-au turnat ulei pe gât”. Mărturii din anii genocidului comunist

După ce colonelul Ion Uță moare în luptă cu trupele de Securitate (februarie 1949), în timp ce acoperea, cu rafale de pistol-automat, retragerea camarazilor împresurați de sute de securiști, partizanii din gruparea sa se scindează, din rațiuni de siguranța și de asigurare a alimentarii, în mai multe grupuri care se susțin și acționează împreună. Vor rezista până în ‘54, la cel mai înalt nivel al luptei anticomuniste, în ‘55 fiind arestați ultimii susținători ai grupării, cu toții fiind trecuți prin torturi abominabile. 

Mulți partizani vor fi împușcați în luptă, prin trădare, alții vor fi condamanți la moarte și vor sfârși în fața plutonului de execuție, doar câțiva luând calea închisorilor și a lagărelor de exterminare. A fost o adevărată minune că unii (foarte puțini) aveau să scape teferi și să depună mărturie după ‘89.  

Dar să revenim la începutul lui 1949. După eroica moarte a lui Ion Uță, unii partizani rămân în preajma satelor din Banatul montan, izolați, ascunzându-se pe la neamuri și diverși oameni de legătură, în timp ce Securitatea îi vânează ca pe lighioane. Printre aceștia se numără și Ioan ”Ion” Ienea (uneori ortografiat “Enea”) zis ”Budarcă” (foto stânga sus / sursa Constantin Mărăscu), de loc din satul Verendin, comuna Luncavița. Născut la 15 martie 1909, Ienea era vânător și gospodar de ispravă, lucra pământul și creștea animale la poalele Semenicului. În armată deprinsese armurăria, fapt ce avea să reprezinte o adevărată comoară pentru partizanii lui Uță, când Ienea li se va alătura în munți și se va îngriji de armele lor. 

Scriitorul și jurnalistul Constantin Mărăscu – ”Sfinți fără aureolă”, Editura Eubeea, Timișoara, 2019, volumul I – publică o serie de mărturii ale norei lui Ion Ienea, doamna Călina Ienea, și ale nepotului acestuia, Ion, relatările zugrăvind în tușe groase portretul, caracterul și îngrozitoarea moarte a partizanului. 

”La patru ani după ce l-au omorât (în ‘54 – n. aut.), am venit noră în casă la ei. L-am cunoscut foarte bine, doar am fost vecini și cu pământurile acolo la colibă, la sălaș în vale. Aveam două colibe, una la deal și una mai la vale”, spune Călina Ienea. Întrebată cum și-l amintește pe Ion Ienea zis ”Budarcă”, răspunde, în același grai dulce al bănățenilor din zona muntoasă: 

”Așa, potrivit, nici prea mare nici prea mic. O fost om ca lumea, milos. Țăran harnic. Aveau pământuri și creștea animale. Priceput. Veneau și de prin alte sate să le repare puștile de vânătoare. Era bun, numai nărocu l-a dus reu. O fost și vânător, o fost armurier, o chicit arme. Dacă o fost vânător s-o întâlnit cu ăia din pădure, s-o vorbit cu ei și soarta rea l-o dus. Ăia din pădure s-o bucurat că o vinit și el, că le repară armele și l-or luat cu ei”.

La rându-i, nepotul lui Ion Ienea, domnul Ion, își amintește o relatare a bunicii despre arestarea și evadarea bunicului, rănit în picior într-o împrejurare puțin cunoscută, cel mai probabil survenită în 1948: 

”Eu nu știu decât din povestirile bunicii ce s-o întâmplat cu bunicul pe care nu aveam cum să-l cunosc. El o murit cu patru ani înainte de a se lua mama cu tata. De la bunica am aflat că o dată a venit bunicul acasă. Și s-a dus la captu satului cu încă unul de-al lui din pădure, cu ăla care trebuia să fie socru meu. S-au dus la unu moș Mitru, erau ceva rude. Or stat ei cât or stat și moșu o ieșit în curte. A văzut că trec pe drum niște oameni pe care nu-i cunoștea și, așa cum suntem noi cei de la țară, o căutat sămânță de vorbă. I-o întrebat: ‹O, și voi vi-s partizani?› Or râs și unu l-o lămurit că da, dar l-o și întrebat: dacă în sat sunt partizani că vor să ia legătura cu ei, să fie mai mulți. Moșu nu ș-o dat sama și o zâs că are și el în casă doi partizani. 

Atât le-o trebuit. Or intrat în casă, i-or luat pe cei doi și i-a dus la Casa parohială. Acolo aveau sediul ăștia de la armată. Bunicul meu a reușit să fugă. Or tras după el și l-or pușcat în picior, dar o scăpat.     

Moș Pătru Săndescu, cu un cumnat de-al lui, fratele lu nevastă-sa, Mitru Borca, l-or dus la Poiana Roșu, acolo unde stăteau partizanii. L-or dus la unu Pătru Vasilescu care fusese ceva felcer, sanitar în timpul armatei și se pricepea la medicină din asta. Ăsta l-o tratat, l-o curățat, i-o tras ce o avut în picior. A fost ceva mai bine”.

Apoi urmează plecarea colonelului Ion Uță către Borlovenii Noi, unde avea să moară în februarie 1949, prin trădare, în urma unei încercuiri securistice. Ion Ienea rămâne în împrejurimile Verendinului, ascuns pe la neamuri și pe la săteni de încredere, însă e vânat în permanență, lațul Securității se strânge de la o zi la alta. 

Nepotul reproduce relatările aflate din familie: 

”Ăl bătrân s-o tras mai întâi la moș Pătru unde a stat câta timp în beci, apoi s-o dus la moș Marcu, alt cumnat al lui de unde a plecat să nu-i facă greutăți. S-o dus acasă la el. Pe moș Marcu l-or chinuit, că o fost pârât că o stat bunicu la el. L-or pus cu picioarele goale pe jar să spună unde e bunicul. Și el, de chinuri, o spus că e sub acoperământul casei”. 

(Verendin / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Ce a urmat, până în fatidica dimineață de 17 februarie 1950, dar și despre ororile de imediat după, aflăm din mărturia Călinei Ienea:  

”După ce o vinit acasă o săpat o groapă, ca un mormânt, sub cuptor, în bucătărie. O pus o lespede deasupra ca un fel de acoperiș. Și o stat acolo zâle bune până când l-o pârât un cuscru de-al lui, un om de-al unei sore de-a lui. Și el mai ieșea noaptea din groapă, dar o dată nu o pus bine lespedea peste groapă, n-o chicit-o bine și, când or vinit securiștii și armata l-or găsit și l-or pușcat direct în cap. 

L-or scos de-acolo în curte, sub șopru. Păreții erau plini de sânge. Eu aveam doisprece ani, eram la școală, eram colegă cu fiul lui, cu care după patru ani m-am și căsătorit. În vremea când l-or împușcat treceam pe lângă casă și am văzut multă lume în curte la ei. Am intrat și l-am văzut. Era mort, sub șopru, culcat pe spate, cu o mână întinsă. Avea capul spart, un ochi sărit din cap”.

Apoi securiștii criminali îl batjocoresc și-l traumatizează de o manieră îngrozitoare pe băiatul orfan de tată, distrugându-i întreaga viață: 

”Atunci l-or luat și pe soțu meu, pe omu meu, era tot de doisprece ani, cum vă spușei. L-or pus cu fața la zid și în batjocură or tras cu pușca deasupra capului lui. De frică el s-o scăpat pe el. Și o rămas pe toată viață cu năcaz, că n-o mai fost prea bun cu capul. După ce m-am măritat cu el, am vinit la ei în casă. Ea mai plânjea, el se mai necăjea. Și i-am spus, mă tu nu ești prea bun cu capu, tu suferi cu capu. Și el mi-a răspuns că nu e bun pentru că l-or speriat atunci când or tras deasupra lui. ‹Cum să fiu bun dacă pe tata l-or omorât, pe mama o băteau la post să spună unde e tata, iar pe mine or vrut să mă puște. Cum să mai rămân bun?›. L-am înțeles”. 

Pentru a înspăimânta întreaga suflare a satului, cadavrul partizanului a fost lăsat o zi întreagă, aruncat în curtea casei, cu capul zdrobit și într-o baltă de sânge, sătenii fiind aduși să-l vadă. Apoi l-au expus alte trei zile în fața Primăriei. Comuniștii din sat au profanat în văzul familiei trupul desfigurat, l-au scuipat, l-au lovit cu picioarele și i-au turnat ulei pe gât. I-au atârnat pe piept mesajul ”Cine face ca el, ca el să pățească”. Iată relatările doamnei Călina Ienea: 

”L-or lăsat o zî sub șopru și l-or dus la Primărie și l-or mai lăsat acolo trei zâle. Și-or bătut joc de el. I-or turnat oloi pe gât, or dat cu picioarele în el. Dă-știa de pe la partid. 

L-or luat militarii și l-or îngropat în izlaz, în afara cimitirului. Nimeni nu o avut voie să stea acolo când l-or îngropat. Nici preot nu a avut. Soacra mea i-o pus o cruce de lemn, dar i-or aruncat-o. Și iară o pus cruce și iar i-or aruncat-o. 

Acum, după ce l-or dezgropat domnii de la cercetarea crimelor comunismului (IICCMER – n. aut.), am pus toate osemintele într-o cutie, or vinit și doi preoți, or făcut slujba de pomenire am avut voie să punem crucea de piatră și apoi una de marmură albă și am îngrădit în așa fel încât să fie și mormântului lui în cimitir”.

Osemintele lui Ion Ienea avea să fie scoase la lumină în 2013, de echipa de arheologi a IICCMER compusă din istoricii Gheorghe Petrov, Horațiu Groza și Paul Scrobotă. Acțiunea a fost fost organizată de IICCMER în parteneriat cu Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca și cu susținerea muzeelor de istorie din Aiud și Turda. 

Uciderea lui Ion Ienea a reprezentat o crimă monstruoasă, partizanul nefiind judecat și condamnat la moarte de o instanță. Potrivit documentelor oficiale, trupele de Securitate care au luat parte la această acțiune au fost Batalionul 5 de la Oradea și Batalionul 9 de la Brașov, ambele fiind subordonate Comandamentului unic Timiș de la Caransebeș, care se ocupa de vânarea partizanilor bănățeni și mehedințeni.  

Epitaful de pe crucea lui Ion Ienea e următorul: 

”Sub aciastă piatră grea

Îmi zace inima mea 

Ienea Ioan, n 1909, m 1950

Mort de forță.

Donată de îndurerata lui nevastă Marta”.

În volumul lui Constantin Mărăscu e amintită și o poezie-cântec dedicată celui asasinat de securiști, trimiterea la comandantul omorât în luptă fiind o trimitere la momentul morții colonelului Ion Uță: 

”Foaie verde maghiran

Noi cu drag de partizan

Partizan de pe Prislop

Cu cinci lovituri pe corp.

Trase gloanțe mici și mari

Că-s trase de la jandari.

N-pădure la Slatinic

Comandantul ne-o murit

Și noi toți ne-am răsăpit 

Și acasă am vinit 

Groapă-n pământ ne-am săpat

Și dușmanii m-or aflat

Ș-acolo m-or împușcat”. 

P.S. Podul.ro a intervievat-o recent pe doamna Călina Ienea, căreia îi mulțumim din nou pentru amabilitate. Îi vom dedica, în curând, un articol de sine stătător.