este evident: doar la nivel de secole, adică nu în imediatul deceniilor și cu atât mai puțin în cel al anilor, se percepe schimbarea, de orice natură, a unei societăți. La ora actuală, în azi-ul dat, România se prezintă cum nu se poate mai deprimantă, pentru unii, și mai atrăgătoare, pentru hulpavi: educație în declin, servicii secrete pe picior de egalitate cu decidenții politici, dar nevalidate prin niciun scrutin, o media infectă, sisteme de justiție, sănătate etc. pe butuci.
În plus, un impresionant număr de compatrioți plecați în lumea largă. Chestii precum plagiatele legale, restituirile cu destinație sau furtul la pompă și ceas, sunt detalii. Istoric relevant va fi ce rămâne și în ce se transformă toate acestea.
Comparativ, nici înainte de 1946 nu ne prezentam extraordinar. La scară mai largă, "simplul" fapt că pe atunci mai erau oameni și chiar instituții ale firescului și civilizației, de la Casa Regală la un Maniu sau Academia Română, de la burghezie la țărănimea teafără, ne apar azi drept extraordinare. Defectele puse cu umor în pagină de Caragiale sunt acum percepute ca detalii pitorești, hoțul de ieri având, în comparație cu cel de azi, stil. În ciuda faptului că actul furăciunii rămâne în esență neschimbat.
Apoi, după 1946, știm: urgie, teroare, dictatură a modernizării, entuziasm și manipulare, realizări despre al căror preț nu vrem să știm. Desigur, 1989 ne găsește în noaptea național-comunismului ceaușist, cu tipologia umană aferentă.
Din această perspectivă, în 2022 tabloul nu este atât de sumbru. Cu optimism cinic: putea fi mai rău, chiar dacă mental și emoțional, intrați în robia progresului, nu ne putem imagina așa ceva. În fine, pe câtă veghe civică – atrăgând atenția asupra atacurilor la adresa libertății –, pe atâta nădejde. Știu că este dificilă pătrunderea în adâncurile mentalului colectiv a acestui strop de lumină. Or, tocmai pentru a nu orbecăi, pentru a nu ne blestema zilele și pentru a nu pierde vremea, e nevoie de luarea în serios a îndemnului liturgic:
Sus să avem inimile!