Frăția Securității

A câta frăție a Securității? Nici nu mai contează. Din pachetul de zece legi (aflate deja pe masa coaliției) privind securitatea națională, cel puțin trei readuc România în anii dictaturii comuniste. Mă refer la cele două proiecte de lege privind organizarea și funcționarea SRI&SIE, dar și la proiectul de lege ce reglementează activitatea de informații și contrainformații. De fapt întregul pachet e problematic, însă în cazurile amintite se depășește orice linie roșie.

Obligativitatea colaborării cetățenilor cu serviciile secrete este de o gravitate uriașă. Am cunoscut zeci de foști deținuți politici, pe unii am avut onoarea de a-i intervieva, care odinioară, deloc demult, au fost torturați și bătuți cu sălbăticie tocmai pentru că au refuzat să colaboreze cu Securitatea, ulterior fiind azvârliți în temnițe ale groazei și ale morții. Familiile lor au fost nimicite pornind de la aceeași ”justificare”: nu și-au turnat copiii, rudele, vecinii, cunoscuții șamd. Oameni nevinovați care erau hărțuiți și torturați pentru ca, până la urmă, să ajute la distrugerea altor nevinovați. Totul avea acoperire ”legală”, procuratura lucra din plin, tribunalele militare ”ale poporului” duduiau. La fel și gropile comune. Asta era țara delațiunii și a sârmelor ghimpate. Mulți vor înapoi.     

Să nu uităm că România comunistă, URSS și Germania hitleristă au avut și ele legi, constituții și reglementări privind securitatea națională (ohoho, mai ales de-astea au avut). Dacă nu au prescris fățiș tortura, crima (de multe ori în masă), închisoarea politică, supravegherea permanentă și alte atrocități, legiferând în schimb o înfiorătoare gamă de abuzuri, sistemele din statele amintite au săvârșit și au legitimat toate aceste monstruozități. 

Pe de altă parte, SRI și SIE (laolaltă cu celelelate servicii secrete din România, deloc puține) sunt îndopate cu fonduri gigantice din bani publici, și asta nu de ieri, de azi. Sunt convins că acum fondurile s-au triplat, având în vedere războiul rusesc de la granițele României. Așa stând lucrurile, de ce să fie obligați contribuabilii să colaboreze cu serviciile secrete, nu sunt în stare securiștii să-și facă munca de unii singuri? Nu-i de ajuns că ne sug în toate felurile de la jumătate anilor ’40, când Nikolski și Pantiușa Bodnarenko se ocupau de ”securitatea națională” a RPR?

Și-apoi, de ce trebuie ca ofițerii SRI și SIE să aibă imunitate? Ei au trei co@!e?, pentru ei nu există legi?, se supun numai regulamentelor din cazarmă? Pe securiști cine îi poate controla?, că în țara Securității bănuim cu ce avem de-a face, și nu cred că greșim în vreun fel. Ăstora de acum le-au fost profesori Iulian Vlad, Marian Ureche (ce nume predestinat!), Aurel Rogojan și alte specimene de aceeași speță, care în loc să stea la pușcărie, așa cum s-ar fi întâmplat în orice țară civilizată, formau alte generații de rebuturi cu epoleți. Vedem și efectele. Securistan scrie pe noi. 

În altă ordine de idei, chiar nu e evident că incriminarea ”instigării la ură pe criterii politice” nu este altceva decât legitimarea pompoasă a unor forme de poliție politică? De ce galopăm spre anii ‘50, când simplele convingeri politice erau considerate ”fapte”/”crime” pedepsite cu zeci de ani de temniță și nu de puține ori cu moartea? Un astfel de cadru legislativ va duce la comiterea a numeroase abuzuri și reprezintă o invitație pentru orice politruc care vrea să intimideze presa, făcând-o să-și piardă timpul și banii în procese sterile. Imbecilitatea de lege promovată în trecut de Crin Antonescu nici nu se compară cu actuala lege impusă de USL cu largul concurs al dulapului de la Cotroceni.  

Nu e o coincidență că securiștii mută pe toate fronturile. În aceeași ofensivă se înscrie și dispoziția MAI (adică doi ș-un sfert) prin care se interzice accesul istoricilor și cercetătorilor la documente considerate ”clasificate”. Fiindcă adevărul eliberează. 

”Strădaniile noastre toate visează armonie. Există dreptate și trebuie să vină” – asta am citit pe soclul monumentului din comuna bănățeană Domașnea, dedicat partizanilor și tuturor celor care s-au sacrificat în lupta cu dictatura comunistă. Să nu rămânem doar cu visul, chiar dacă visul e esențial.