Căderea Constantinopolului

ar putea înseamna concret, foarte pe scurt, dincolo de regrete (superficiale) și revolte (sterile), cam asta:

– în ciuda simbolismului puternic al locurilor de pe pământ, din punct de vedere spiritual, harta nu este un idol; asemeni ieslei din Bethleem, geografia, măreață sau banală, oferă doar cadrul pentru Întrupare, heliportul Duhului; 

– această banalitate nu a fost înțeleasă, pătrunsă cu adevărat în adâncimea ei, nici când comunitățile creștine înfloritoare ale Africii de Nord și Orientului au decăzut și aproape dispărut, nici măcar atunci când deasupra Ierusalimului s-au tot schimbat steagurile;

– imperialismul, adică întinderea, a rezistat, peste milenii, doar când nu s-a redus la dominația nemijlocită a spațiului, ci a contribuit, precum Imperiul Roman, cel Bizantin și Creștinismul în general, la formarea locuitorilor de azi și de mâine;

– în consecință, imperiul idealurilor, al legăturilor și sensibilităților supraviețuiește viselor de mărire, de glorie; a lupta orbește pentru geografie, pentru ca abia după aceea să îți pui problema spiritului care o animă, iată greșeala strategică fatală, dar mereu repetată;

 – dragostea firească de patria terestră nu este consistentă și îndelungă, transformată în legământ, dacă se alimentează doar din ură, dispreț pentru alții, mândrie, ambiție; diferența dintre variantele de patriotism asigură, finalmente, statornicia;

– globalizarea este periculoasă nu prin țesătura globală, ci prin superficialitatea cu care aplică scheme de viață peste istorii, tradiții, credințe și convingeri; nu universalitatea deranjează - pe creștini nici atât! -, ci mult citata supă cu de toate, dar fără gust;

– diferențele de rasă, gen, cultură, geografie de referință - avem măcar una în viață! - nu anulează participarea tuturor, după puteri și lumină interioară, la marea definiție paulină a omului și a omenescului; Dumnezeu-omul rămâne de aceea provocator;

– realitatea poporului Învierii, a celor care merg în pelerinaje, tot atâtea ieșiri din propria hartă, înseamnă la urma urmelor încredințarea corabiei vieților noastre unicului Călăuzitor, Celui care ne duce de pe un mal pe altul, dintr-o viață în alta.

– străini de lume, în lume fiind, fără să adulăm materia, ci transformând-o în doxologie - darurile Magilor și, apoi, toată arta religioasă -, cetatea noastră interioară cade sau rezistă în funcție de imunitate, de apărare;

– apele Înnoirii și cimitirele Învierii, acestea sunt cele două continente spre care nu cumpărăm bilete, nu avem ghiduri cu hoteluri și nici alte detalii, dar despre care știm că ne aparțin, aparținându-le;

– dacă, după secole, căderea unei minunate cetăți precum cea a lui Constantin ne întristează sau cel puțin ne pune pe gânduri, smulgându-ne un prelung oftat, cu cât mai mari pot fi durerea și nădejdea Lui față de fiii căzuți din Paradis?