Memoria încătușată

Am trăit pe pielea mea, la IICCMER, ce înseamnă un stat fie indiferent (în cel mai bun caz), fie ticălos (în cel mai toxic hal) în raport cu memoria. Recentă sau nu, ea surprinde, aducând în prezentul aranjamentelor realități greu de încadrat, de sortat. Încurcă. În consecință, fie o încremenești în clișee, fie amâni confruntarea cu ea. 

Societate post-comunistă în formă, dar nu și automat post-totalitară în esență, România are o imensă problemă. Motiv să pună arhivele sub cheie, să trimită istoricii la plimbare și, cu pandemia și războiul în gâtlej, să pretindă prin guvernanți că sunt teme mult mai importante, pentru că urgente. 

Recentele ”măsuri” ale Ministerului de Interne legate de accesul la Arhivele Naționale – înțeleg de la prieteni că sunt similare celor de la începutul CNSAS – se înscriu în această tendință. Iată încă o realizare în epoca sfinxului carpatin: după ce a reușit să golească de sens investigarea crimelor comunismului, a umflat artificial ipotetice porniri xenofobe, a îngăduit apariția unei clase de ticăloși euroatlantizați la comandă, de regulă odrasle de securiști sau afaceriști certați cu impozitele, domnia ineptului de KWJ, această moluscă protocolară a statului, cunoaște, fix la parastasul PNL, punctul maxim.