Credința

este ca o dimineață venită prea repede sau cu întârzire. Depinde pe cine trezește, găsește sau surprinde. Mai depinde și de loc: acasă, în patul în care mama toată noaptea a urmărit febra puiului, pe drum, la muncă, în spital. Dar și de zorii pe care îi anunță: de nădejde, încurajare, de bucurie sau de sfârșit, aparent, punând mâna peste ochii ațintiți spre albul tavanului. În ale ei suntem, în ale ei umblăm, ne încruntăm, ne înseninăm. În ale ei ne naștem, creștem, pricepem, visăm, plângem și luptăm. Fără ea, am fi ai tuturor și a toate, dar ai nimănui: ai sorții, ai contextului, ai concurenței, ai marilor puteri și slabelor scântece, condamnați, plasați pe orbite, prevăzuți, planificați. Sau nu. La fel de bine, așa zicând, aparent inutili, existând pur și simplu, virgula sumei globale, restul nesemnificativ al oricărei cercetări sociologice. 

Fără credință, am avea puterea dată de trup, gazda inabilă a unei rațiuni fluctuante, ne-am baza pe forțe care sunt puse între paranteze de boală, de insucces, de faliment, de depresie sau de plecarea celor dragi. Fără ea, am viețui, ratând dimineață după dimineață viața. 

Am fredona melodia unor cuvinte netrăite și încă nescrise. Am auzi trenul, sirena, claxonul, dar deloc țipătul, uimirea, stupoarea, chiotul, dar nici suspinul. În brațele ei, ne purtăm, purtați fiind, ne împiedicăm de pragul stelelor și ne rânesc iubirile grăbite. Credința ne întinde plasa de siguranța, căderea dând loc ridicării. În lumina ei pătrundem întunericul, așa cum în tâlcul ei ne împrietenim cu alții, cu lumea, creația, cu noi înșine. 

Ajunși aici, imposibil să nu Îl vedem chiar pe El, pe Acela, necunoscut majorității, indiferent de credință sau de prezumata ei lipsă, care nu obosește să ne și să Se anunțe în toată simplitatea dimineții absolute:

Hristos a înviat!