Necuvintele

sunt, vorba Poetului, ceea ce nu a ajuns să se exprime, ceea ce nu este exprimabil încă, ceea ce, cândva, ar putea deveni (și) realitate lirică. "El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete./ Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi", scrie Nichita Stănescu. Spusul și nespusul în același timp, aproximabil doar prin comparație, ca, asemeni, like a, wie etc. Sau, extrem, precum în arta actuală - un fel de suprematism dus la ultimele consecințe -, foaia, pânza goale, fără ceva scrijelit, sugerat. Nimicul care ține locul unui preaplin. Precum tăcerea, despărțirea, numărul de telefon nealocat, ușa închisă, casa zăbrelită. O prezență a absenței. Teologic, un mormânt: trupul desfăcut în cele din care a fost alcătuit, carcasa minunată a unui preaminunat suflet. "Ştiu, vom muri/ dar câtă splendoare!", ne înfioară Daniel Turcea. Am fost pentru a fi, am putea traduce mesajul, poetic-realist, al Învierii. Pe scurt, nu este vorba aici despre un potop de cuvinte, de metafore, fraze meșteșugite, paradoxuri din cap, tropi de toată mâna, varză existențială și orgie a bibliotecarilor analfabeți, baricadă a anarhiei, care va să zică fără sintaxă, paravan al neputinței, virilitate doborâtă de primul zid de beton al cotidianului burghez (facturi, bani, etc.). Nu, în necuvinte nu se neagă nimeni și nimic, ci se arată care ar putea să fie - nu este musai să și fie - temelia și cerul misterului omului deopotrivă. La urma urmelor, doar cuvântătoarele pot comunica prin necuvinte, cum o fac păsările prin liniște sau gâzele prin nemișcare. Stop cadru.

Nu este cam prea încărcată, cu un termen prețios: barocă, adică nu ne încurcă foca asta de pe rocă în tentativa de a introduce banala știre că Patriarhul Kirill este nou intrat pe lista celor 58 de militari sau apropiați ai regimului de la Kremlin propuși spre sancționare acum aproape o oră de Comisia Europeană? Desigur, tot CE a mai decis azi și ceva legat de importurile de țiței și gaze, dar nu intru în amănunte. Vă povestesc seara asta, cu imaginea robinetului de magistrală și cu flacăra de aragaz stingându-se dramatic, bravii noștri jurnaliști. Pentru mica noastră comunitate - era să zic bulă, dar mi-am adus aminte că nu îl avem pe el însuși, pe Bulă, decât rareori pe aici - important este, după mine, altceva. Șto? Motivul pentru care ditamai liderul spiritual al Rusiei ortodoxe a pățit o rușine ca asta care, cum altfel, va fi pentru unii confirmarea paravoslavniciei sale, a justeții pozițiilor exprimate, a... etc. Cu cine, printre alții, împarte Kirill laurii de martir? Da, cu onorabilul domn Pekov, purtătorul de cuvinte al Kremlinului. Recent, la unison cu Kirill sau acesta la unison cu el, domnul aista glăsuia: "Vă reamintim că Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni de-a lungul istoriei sale. Şi Rusia, care a supravieţuit atâtor războaie, este ultima ţară din Europa care vrea să vorbească, chiar să pronunţe cuvântul ‹război›”. 

Ne întoarcem la Poeți: și ca toate să poarte, totuși, un nume, i s-a spus "operațiune specială". Păi pentru cuvinte sunt Kirill și alții acuzați, ponegriți? De asta sare dl Ciocioi și le traduce declarațiile, predicile, după care vin eu cu totul felul de măscări, urmat de alții, aproape de pe tot globul mediatic? Ne scandalizează cuvintele? Suntem chiar întregi la cap? Să citim altceva, eventual în palmă, dar nu să facem tapajul acesta care a blocat grupul precum sărbătorile ungurești, la Vama Borș, tirurile cu idei-marfă, cu contribuții esențiale, profunde. În loc de viețile Sfinților, nouă ne arde de ce spune, cum spune, de ce spune, iată, de ce nu spune, cui spune, prin cine spune și unde spune cutare sau cutare ceva. Mare rătăcire, adevărată vânare de vânt, orgolii, faceri-pe-deștepții-lu'-mama, inteligențe sterpe și chimvale sunătoare. Se confirmă: ce caută intelectualii în lăcașul sfânt? Strică doar rânduiala, suces mințile și provoacă, spotan, exodul demonstrativ, ca în pilde, a ultimului neuron, aruncându-se de pe stâncă. Huă! Dă-o dra..., pardon, suntem în biserică, soră! Nea Mariusică?! Continuăm afară.

Iarași am stat ca ultima dată cu ochii în ecran și filmul nici nu a început. Așadar, kakaia scofala? Pour quoi la mascherata? Bine, mă grăbesc: vina comună, de pildă, a lui Kirill și Pescov, precum un Nobel împărțit - iar începe ăsta cu parantezele! - stă în cuvinte. Da, am înțeles. Și? Păi, din cuvinte se nasc motivații, din motivații se nasc decizii, din decizii se nasc acțiuni, unele crime. Aici, concret: de război. No, amu ce să facă? Să hie muți? În cazul dat, ar fi fost singura soluție. Gura-n gips, ca unul piciorul, știți voi. Pentru că tot suntem pe FB, unde teoretic avem toți dreptul la opinie, ba chiar suntem fortuiți (sic!) să avem așa ceva, de ce nu am accepta, în spiritul democratic invocat, că există unii de altă părere? Ptiu, da' dăștept e copchilul aista! L-o înfundat pe caraghios! Amu, să te ții. Da, stimate coleg de umanitate, dar nu toți avem păreri, opinii sau convingeri care sprijină sau determină lanțul decizional sau cel puțin îl legitimează, precum o fac cei doi aflați acum colegi la rândul lor, dar de listă. Se prea poate, însă... 

Nu că i-am tăiat microfonul, dar vă spun celor din primele rânduri: baiul cel mare este aici relativ simplu, adică necuvintele, așa cum nu le înțeleg unii, nasc neoameni. Haben sie verstanden? A, sunteți de la presa liberă din Hong Kong?! De ciudă: Slava!