Căruța se afundă

în mocirlă pe măsură ce înaintăm, gâfâind, în Săptămâna Mare. Confuzii voite sau involuntare, strategii, interese, manipulări și acuze, martori ticăloși, public anesteziat, lideri mințind cu naturalețe – totul se amestecă într-un nor care vrea să umbrească strălucirea Soarelui, lumina Adevărului. 

În mijloc, cauză și obiectiv deopotrivă: Domnul. Timp de aproape o săptămână, după intrarea zisă triumfală în Ierusalim, se lasă purtat de colo-colo, umilit, închis, finalmente pălmuit, ajungând, cum știm, monedă de schimb cu un veritabil interlop care – șmecher Baraba ăsta! – își ascunde găinăriile după paravanul naționalismului, al suveranismului antiroman. Parcă ar fi fost irlandez independist! Roșcat era oricum, dacă dăm crezare unor surse. 

Zi după zi, din ce în ce mai dramatic și mai insuportabil prin nedreptatea și cruzimea de care natura umană dau cu perversă generozitate dovadă, drumul Mântuitorului pe ultimele sute de metri ale istoriei reprezintă, într-adevăr, un chin, un calvar la propriu și la figurat. Te întrebi de ce nu s-au găsit unii, alții decât ucenicii oricum timorați și luați de val, ascunși în buncărele neputinței, care să oprească mascarada, să protesteze măcar, să compare fotografiile befor și after, să demaște făcătura, să pună un simbol, ceva, în geamul identității lor personal-colective, să fie solidari. 

Ei bine, nu. Delirul se consumă nestingherit și cuprinde, treptat, pe câți mai mulți în coada lui. Așa ajunge Hristos, tot pe zi ce trecea, din ce în ce mai singur. Solitudinea își căsca gura precum în curând mormântul, iar piatra de la intrarea lui începea deja să fie ușor-ușor pusă în mișcare. Cu încetinitorul, secund, lăsând strigătele și rumoarea în prim plan așa, ostentativ, ca momeală, camera surprinde când larg, când îngust, când de sus, când în dungă, baletul neputinței, împleticirea și stângăcia unei armonii pur ipotetice – de la sistemul juridic la cel religios al epocii –, finalul fiind că, omorându-L, lumea se înjunghie pe sine, pentru câteva ore și zile, nu doar El stând în mormânt, ci întreaga suflare, cuvântătoare sau nu. În și prin Hristos moare la propriu creația pentru ca, apoi, printr-o nemeritată binefacere să se producă acel ceva anunțat și confirmat, dar, nefiind și probat, este necrezut, tratat cu nădejde dar și cu sfială, amestecând dulcele cu săratul ca la o întâlnire de ape.

În curând, noaptea se va lăsa peste cele trei catarge de care sunt agățate pânzele din carne. Acalmia este totală. Niciun cerc nu se formează la suprafață, în afara mirosului aromatic și al celui deșertic – da, nisipul are o neluată în seamă materialitate eterică –, a câtorva mișcări scurte prin tufe și frecușul cleștilor scorpionului. În tăcerea care înconjoară căutarea cifrului de la seiful comorilor, numărătoarea inversă a început deja.