Teafăr

este omul care gândește cu capul lui, care are materie primă pentru acest proces de prelucrare – adică: date istorice, repere în timp și în spațiu, simț etic și dorință de libertate – și care, confruntat cu atitudini în răspăr, își face timp să le înțeleagă și, punctual, încearcă rectificări, limpeziri, cum procedăm și noi, chiar dacă nu mereu cu succes. 

De ce spun aceste lucruri comune? Din simpla constatare a confuziei, inclusiv printre cunoștințele și prietenii pe care nu îi reneg, dar de la care mă așteptam la mai mult discernământ în plină mașinărie propagandistică. Știu: cine se explică, se acuză. 

Totuși, cauza este prea importantă: cum să fii cu rușii după câte ne-au făcut în istorie? Cum să uiți sau să nu fi aflat despre crimele comunismului, despre satele întregi de basarabeni deportați în stepele Asiei Centrale? Mai departe, cum să pretinzi că sunt în regulă acei oameni ai Bisericii care încurajează crima, câtă vreme singura binecuvântare este exclusiv a războiului de apărare?

La urma urmelor, trucate sau nu, imaginile ne arată orașe distruse în Ucraina, nu în Rusia, așa cum majoritatea celor care și-au luat lumea în cap sunt ucrainieni, nu ruși. Cum să fii atât de hăbăuc și să aluneci, ca pe slănină, în cursa acuzelor la adresa SUA, NATO și UE, toate construcții economico-politico-militare pe care nimeni nu le absolutizează, divinizează? Pentru noi, sunt doar utile: la construirea unui stat de drept de care beneficiari principali suntem chiar noi.

Or, rușii au dorit mereu, fără excepție, să îi iubim, mai ales cu forța, abuzând. Să le sărutăm pătimaș patul puștii. Teologic, nu înțeleg cum ajungi să protestezi față de un ipotetic pericol de a intra sub "pulpana" papei de la Roma și, ca răspuns, să cauți reverenda patriarhului de la Moscova? 

Cum se armonizează aceste realități în mintiuca ta de om speriat, panicat, dar în egală măsură convins că totul, absolut totul, este o imensă păcăleală occidentală în care, vigilenți, esticii ar face bine să nu intre? Dimpotrivă: să o demaște. Să îi declare, de fapt, pe ucrainieni drept ceea ce sunt în asemenea lectură: niște proști conduși de o mână de ticăloși. 

Una peste alta, afirmația că prima victimă a unui război este adevărul, cu sau fără majusculă, face parte tot dintre locurile comune. Problema unora, deloc puțini, este că nici înainte de război nu pricepeau pe ce lume trăiesc. Se legănau în reverii, frustrări și nemulțumiri, târându-și trupul istoric printr-o epocă de transformări, de oportunități dar și de multe mizerii. 

De aceea ar fi fost, chiar acum, atât de important să recurgem la mecanisme și instituții memoriale capabile să ne ajute, dacă vrem, să pătrundem dincolo de aparențe, lozinici și promisiuni populiste. Din păcate, memoria, parte esențială a lecției istoriei, a fost cea mai otrăvită, manipulată, suspendată. Mă gândesc doar la ce soartă ”liberală” are IICCMER. 

Iată-ne ajunși, între timp, la peste o lună de la începutul războiului din vecini, anunțându-se noi încleștări. Nu mai contează cine are sau nu dreptate. Singură, chinuitoare, plutind ca pelicula uleiului de candelă, rămâne întrebarea: de ce pentru o varianta sau alta este nevoie de moarte? În vreme ce Mântuitorul ne spune clar că "Adevărul vă va face liberi", războiul își cere zilnic porția de crimă. Diferența aceasta, profundă, ar trebui să ne pună pe gânduri. Pentru început.

Of!