EXCLUSIV: Rusia aniversează genocidul de la Katyn cu sânge nevinovat, prin săvârșirea masacrului de la Bucea și a altor atrocități. Genocidul, vechea politică de stat a Rusiei. Concluziile scriitorului și fostului deținut politic Alexandru Mihalcea

Se împlinesc 82 de ani de la ordinul genocidar al lui Stalin și Beria care s-a soldat, în martie-aprilie 1940, cu uciderea a cel puțin 22.000 de ofițeri polonezi, în pădurea Katyn și în alte spații ale acestei ample hecatombe coordonată de Kremlin. 

Remarcați că, acum, în timp ce dumneavoastră citiți aceste rânduri, Rusia săvârșește crime de război și atrocități chiar lângă granițele României, în Ucraina invadată și sfârtecată de trupe rusești. 

Avem datoria să nu uităm că, după momentul 23 august 1944, 200.000 de militari români au fost trimiși de sovietici în lagărele din Siberii de gheață. Dintre cei care nu s-au lăsat reeducați în diviziile ”Tudor Vladimirescu” și ”Horia, Cloșca și Crișan”, doar câteva mii s-au mai întors în țară. În volumul ”Un Katyn românesc”, Mihai Vicol precizează că în mlaștinile din Bălți, Basarabia, a fost descoperit un cutremurător osuar care cuprinde rămășițele pământești a zeci de mii de militari ai Armatei Regale. 

În cele ce urmează vă prezint fragmente dintr-un interviu pe care mi l-a acordat, recent, domnul Alexandru Mihalcea, scriitor de studii esențiale, fost jurnalist, profesor și deținut politic, fragmentele explicând împrejurările în care Stalin a decis masacrul de la Katyn, cât și oroarea acestei acțiuni coordonate de NKVD. Așa cum veți remarca, domnul Mihalcea face și o serie de analogii inedite cu cele ce se petrec acum în Ucraina, unde Rusia săvârșește noi masacre și atrocități. Vă invităm să citiți și să distribuiți comentariile scriitorului: 

(Memorialul de la Katyn)

Alexandru Mihalcea: ”În acest început de primăvară destul de timidă, în acest aprilie se împlinesc 82 de ani de la una dintre cele mai îngrozitoare crime colective din istoria secolului al XX-lea, în plină Europă Centrală, de fapt la limita Europei Răsăritene cu Europa Centrală, și anume e vorba de crimele în masă de la Katyn, din pădurile ucrainene din regiunea Smolensk. O să evoc pentru necunoscători – nu mă îndoiesc că cel puțin în rândul populației de sub 60 de ani sunt destul de mulți necunoscători – acest eveniment care iese din înțelegerea unei minți omenești normale. 

În 1920, Stalin, care deja se înșurubase foarte bine în structura organizatorică a partidului, vrea să își adauge la palmares și calitatea de strateg, de comandant de oști, de militar glorios. Sigur, în competiția încă nerezolvată cu Troțki, considerat fondator al Armatei Roșii. În acest context, Stalin va comanda o ofensivă împotriva Poloniei, ofensivă eșuată în mod rușinos sub zidurile Varșoviei, și începând din acel moment, evident, pe un fond ancestral, acest călău al popoarelor va considera națiunea poloneză în totalitatea ei drept ‹națiune dușmană› la adresa sovietelor – în 1920 încă nu suntem în Uniunea Sovietică, fondată în 1922, dar, în concepția lui Stalin, Polonia era o dușmană a bolșevismului. De notat că, în acel moment, Polonia era unul din statele ce se opuneau cu îndârjire Kominternului și subversiunii bolșevice. 

În 1939 are loc agresiunea Germaniei naziste împotriva Poloniei, începută prin falsul istoric regizat la frontiera germano-polonă, când e pus în scenă pretextul invaziei armatei hitleriste. În două săptămâni, jumătate din Polonia e pusă la pământ de naziști. Trebuie spus că polonezii aveau o armată bazată pe cavalerie, aveau luptători de o valoare extraordinară dar erau neputincioși în fața tancurilor, în fața armelor moderne. La acest capitol nemții dețineau supremația.   

Din partea cealaltă, după aproximativ două săptămâni, mai exact pe 17 septembrie 1939, glorioasa Armată Roșie se năpustește asupra Poloniei și o invadează pretextând că va pune o pavăză împotriva expansiunii aliatului din acel moment, Germania hitleristă. Finalmente, cele două armate se întâlnesc pe o linie de demarcație care trece prin orașul Brest-Litovsk, actualmente aflat în Belarus, pe atunci oraș polonez situat la aproximativ 150 de kilometri de frontiera de atunci a Rusiei. 

Așadar, în interiorul Poloniei rușii înaintează până la Brest-Litovsk unde elementele înaintate ale Armatei Roșii se vor întâlni cu elementele înaintate ale trupelor naziste. Suntem, amintesc, în cadrul istoric al Pactului Ribbentrop-Molotov. Cei doi tâlhari se îmbrățișează, fiecare ține cuțitul la spate dar se sărută zgomotos și-și dau mâna pe cadavrul Poloniei divizate. 

La Brest-Litovsk are loc o ceremonie stranie despre care nemții nu vor vorbi niciodată cu plăcere, presupun că nici astăzi. O ceremonie deosebit de rușinoasă – mă refer la serbările comune nazisto-sovietice de celebrare a joncțiunii celor două armate, culminate cu o defilare a unor formațiuni militare germane și sovietice. Culmea bizareriei – deși, pentru cunoscători, nu-i nici un fel de bizarerie – e că acele formațiuni militare sunt batalioane ale SS-ului și ale NKVD-ului. Reprezentanții sunt, din partea nemților, un mare tactician în materie de tancuri, Guberian, un arian german sută-n sută, de origine armeană, iar de partea cealaltă un rus autentic, Krivoșein, nu mai rețin dacă era general sau colonel în momentul acela, evreu după mamă, care se ilustrase în cadrul brigăzilor internaționale trimise de Stalin în Spania împotriva lui Franco, unde se umpluseră de lipsă de glorie și de unde ieșiseră cu coada între picioare, în 1939. 

Suntem într-o lume în care unii preamăresc spiritul slav, ăla fanatic, care dă naștere panslavismului, pe care-l promovează un gruzin criminal, iar în partea cealaltă îi găsim pe exponenții arianismului care-l preamăresc pe un german criminal. Din această ‹cea mai bună lume posibilă› a ieșit cea mai îngrozitoare tragedie a secolului XX cu bătaie foarte lungă până în zilele noastre. 

În partea germană a Poloniei, lagărele de concentrare sunt populate cu rezistenți polonezi într-un număr incomparabil mai mic decât cel al arestaților din partea ocupată de sovietici. Recomand călduros tuturor celor care sunt interesați de acea epocă (sub raport istoric și literar în același timp) cărțile lui Ryszard Kapuscinski, polonez născut în Brest-Litovsk – la Nemira a fost publicat volumul ”Agonia Imperiului”, în 1996, originalul fiind numit ”Imperium” și fiind publicat în 1993, la o editură varșoviană. 

În ’39,  Kapuscinski avea doar 7 ani și era în clasa a I-a primară. Peste 54 de ani va descrie momentul în care hoardele Armatei Roșii au dat năvală într-un orășel de lângă Brest-Litovsk. 

”Satele sunt în flăcări, oamenii se ascund de bombardamente prin șanțuri și păduri, oriunde pot, își caută salvarea. În calea noastră, chiar lângă pod, răsar brusc niște marinari. Marinarii ăștia au carabine lungi, baionete ascuțite care împung și stele roșii pe șepcile lor rotunde. Ne țin la distanță. ‹Nu vă mișcați!› Ochesc cu carabinele în direcția noastră. Mama și alte femei cu copii plâng și-i roagă să le fie milă. ‹Cereți-le îndurare, ne îndeamnă mamele›, năuce de spaimă. Dar ce am putea face noi, copiii? De mult stăm îngenuncheați în mijlocul drumului, hohotind de plâns și ținându-ne brațele întinse”.

Comentariul meu la textul lui Kapuscinski l-am scris în urmă cu 15 ani, când am lansat, împreună cu Marian Moise, volumul ”Geopolitica terorii. Cortina de fier – blestem și destin”, care a fost reeditat anul acesta tot în Constanța, la Editura Ex Ponto. Cititorii mai vârstnici au recunoscut, desigur, chipul soldatului sovietic eliberator, scriam atunci. La acel moment n-aveam cum să știu că lucrurile se vor repeta aidoma în zilele astea, când vorbim și înregistrăm noi, într-o zonă foarte apropiată de locurile la care se referă Kapuscinski în Agonia Imperiului. De fapt, imperiul la care face referire este Imperiul Austro-Ungar într-o perspectivă mai largă. 

Ce s-a întâmplat după această invazie a fost o rusificare accelerată. În clase apar cărți pe care le dezbat învățătorii și profesorii cu copiii. Stalin și problemele leninismului. Toți copiii vor aparține organizației de pionieri și așa mai departe. Apare o noțiune nouă, un cuvânt nou – NKVD – a cărui pronunțare se face în șoaptă, iar copiilor li se distribuie niște insigne reprezentându-i pe Andreev, Voroșilov – care e născut în Luhansk, denumit odinioară Voroșilovgrad, oraș din teritoriile ucrainene aflate actualmente sub ocupație rusească –, Jdanov, Kaganovici, Kalinin, Mikoian și Hrușciov. Ultimul era Stalin, al cărui portret în insignă era dublu decât al celorlalți. 

Încep deportările. Într-o noapte trece pe acasă tatăl memorialistului, ofițer luat prizonier de ruși, care evadase în timpul traversării unei păduri. A doua noapte în casă năvălesc NKVD-iștii, pretutindeni localnicii dorm îmbrăcați, clasa se golește treptat, copiii sunt aruncați în bou-vagoane (vagoane pentru transportat vite – n. red.) împreună cu familia, căreia soldații i-au acordat un sfert de oră ca să-și facă bagajul. S-a întâmplat ca în absența unor mame plecate după mâncare să li se deporteze copiii. Se aude tot mai des în șoaptă cuvântul înfiorător ‹Siberia›. Citez din Kapuscinski: 

”Dinspre linia laterală se auzeau plânsete și gemete. Lângă fiecare vagon se oprea o căruță. Cei din vagoane îi depuneau în căruțe pe cei care în noaptea precedentă muriseră de foame și de frig”. 

La fel a procedat NKVD în Basarabia a cărei rerusificare era un pas către integrarea în imperiu. Oamenii s-au topit în întunericul Imperiului Răului. 

Sigur, condițiile istorice nu mai sunt aceleași. În momentul de față glorioasa Armată Roșie preferă împușcarea civililor și lăsarea cadavrelor pe stradă sau îngroparea urgentă și superficială în gropi comune. Am văzut cu toții masacrul săvârșit de Rusia la Bucea, masacru ce-mi amintește de alte și alte atrocități ale Kremlinului. 

Pe fundalul evenimentelor mai sus amintite, Beria – care este ministrul Afacerilor Interne și mâna dreaptă a lui Stalin – îi va adresa în mod oficial un text dictatorului, acesta urmând a fi citit în Biroul Politic al partidului. Voi reda parțial textul elaborat și citit în martie 1940:

”Comisariatul poporului pentru Afaceri Interne al URSS, nr. 794 din 5 martie 1940, ultrasecret tovarășului Stalin 

Un mare număr de foști ofițeri ai armatei poloneze, foști funcționari ai poliției și ai serviciilor de informații poloneze, de membrii ai partidelor naționaliste contrarevoluționare, de membrii ai organizațiilor de opoziție contrarevoluționare pe deplin demascați, de transfugi și alții, toți dușmani înverșunați ai puterii sovietice, plini de ură față de sistemul sovietic sunt actualmente deținuți în lagărele de prizonieri de război ale NKVD din URSS și în închisorile situate în regiunile occidentale ale Ucrainei și Bielorusiei. 

Ofițerii de armată și poliție prizonieri în lagăre încearcă să își continue activitatea contrarevoluționară și întrețin o agitație anti-sovietică. Fiecare nu așteaptă decât eliberarea ca să intre activ în lupta contra puterii sovietice. 

Organele NKVD în regiunile occidentale ale Ucrainei și Bielorusiei au descoperit un mare număr de organizații rebele contrarevoluționare. Foștii ofițeri ai armatei și poliției poloneze precum și jandarmii joacă un rol activ în fruntea tuturor acestor organizații. Printre foștii transfugi și cei care au violat frontierele de stat figurează un mare număr de persoane identificate ca aparținând unor organizații contrarevoluționare de spionaj și rezistență.

14.736 foști ofițeri, funcționari, proprietari de pământ, polițiști, jandarmi, gardieni de închisoare, coloniști instalați în regiunile de frontieră și agenți de informații din care peste 97% sunt polonezi se află deținuți în lagărele de prizonieri de război.

În numărul menționat nu figurează nici simpli soldați nici subofițeri. Numărul include generali, colonei și locotenenți-colonei (295), maiori și căpitani (2080), locotenenți, sublocotenenți, elevi de școală militară (6049), ofițeri și subofițeri de poliție, grăniceri și jandarmerie (1030), agenți de poliție, jandarmi, agenți de penitenciar și agenți de informații (5138), funcționari, proprietari de pământ, preoți și coloniști din regiunile de graniță (144). 

Alți 18.632 de oameni sunt deținuți în închisorile din regiunile vestice ale Ucrainei și Bielorusiei, dintre care 10685 de polonezi, foști ofițeri, foști agenți de informații, jandarmi, spioni și sabotori, foști moșieri, proprietari de uzine și funcționari, membrii ai diferitelor organizații contrarevoluționare de rezistență și elemente diverse, transfugi.

Dat fiindcă toți acești indivizi sunt dușmani înverșunați și de neclintit ai puterii sovietice, NKVD al URSS consideră că este necesar: 

1.Să se ordone NKVD al URSS să judece în fața tribunalelor speciale 

a) 14.700 foști ofițeri, funcționari, proprietari de pământ, agenți de poliție, agenți de informații, jandarmi, coloniști din zona de frontieră și paznici de închisori ținuți în lagărele de prizonieri de război.  

b) precum și cei 11.000 membrii ai diferitelor organizații contrarevoluționare de spioni și sabotori, foști moșieri, proprietari de uzine, foști ofițeri ai armatei poloneze, transfugi și contrarevoluționari arestați deținuți în închisori din regiunile occidentale ale Ucrainei și Bielorusiei”.

Următoarea frază e subliniată de mâna lui Beria: ”Pentru a li se aplica pedeapsa supremă”. Adică pentru a fi executați. 

Reiau citirea documentului: 

”2. Studierea dosarelor se va face fără ca deținuții să compară în fața tribunalelor și fără act de acuzare. Concluziile anchetei și sentința finală vor fi prezentate după cum urmează: 

a) sub formă de certificate produse de administrația Afacerilor pentru prizonierii de război al NKVD al URSS pentru indivizii deținuți în lagărele de prizonieri de război.

b) sub formă de certificate produse de NKVD al RSS Ucrainene și al RSS Bieloruse pentru persoanele arestate.

3. Dosarele vor fi examinate și sentințele pronunțate de un tribunal compus din 3 persoane (…)”. 

Documentul poartă semnătura lui Beria și a fost contrasemnat de Stalin, Voroșilov și Mikoian, pe margine existând mențiunile că alți doi satrapi ai Kremlinului sunt ”favorabili”. 

Acest document a fost produs foarte târziu de către Pavel Sudoplatov, despre care am mai vorbit noi doi, extrem de nervos pentru faptul că a fost băgat la pușcărie după ce se ocupase cu cele mai murdare treburi ale lui Stalin, inclusiv spionaj atomic și uciderea lui Troțki. După moartea lui Stalin și uciderea lui Beria, Sudoplatov va fi aruncat în pușcărie din ‘53 până în ‘86. Când a ieșit de acolo și i-a fost la îndemână, a scropit – ca să folosesc un termen neacademic – totul într-o carte de 900 de pagini. Pe șleau, fără nici cea mai mică evitare. Datorită lui știm toate aceste lucruri. Ele aveau să fie desecretizate în 1990 de Gorbaciov, dar nu la esență, nu cu numere și cu desecretizarea tuturor documentelor aferente. Gorbaciov nu a făcut altceva decât să recunoască în sfârșit că hâr, că mâr, că într-adevăr NKVD i-a împușcat pe ofițerii de la Katyn și din alte locații apropiate.  

Scriam în ”Geopolitica terorii”, volum reeditat în 2022, în urmă cu câteva săptămâni, că nu este cunoscut numărul total al prizonierilor masacrați la Katyn. Principalele surse prezintă niște cifre mai mici decât cifrele din raportul lui Beria, unde sunt invocați 33.368 de arestați din toate categoriile, militari și civili deopotrivă aruncați în lagărele și închisorile menționate în aceeași sursă.  

În nota introductivă la scrisoarea lui Beria (anexa numărul 5 din cartea lui Sudoplatov, intitulată ”Rațiunile masacrului de la Katyn”) se vorbește despre dezvăluirea misterului ”care a acoperit identitatea celui ce ordonase masacrarea a 25.700 polonezi făcuți prizonieri după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov”.

Masacrul a fost făcut public de germani, în 1943, ei fiind cei care au descoperit imensele gropi comune de la Katyn, din apropiere de Smolensk. Nemții s-au arătat imediat favorabili convocării unor specialiști care să realizeze o anchetă internațională, după ce rușii au contraatacat, acuzându-i pe nemți de comiterea asasinatelor. Așadar, rușii au zbierat că nemții au făcut crimele, iar nemții au cerut o comisie de specialiști, care au venit din toate țările, inclusiv din Suedia, chiar și un mare specialist român a participat, cu toții ajungând la concluzia de netăgăduit că asasinii au fost sovietici iar asasinatele au fost comise de NKVD. Nu-i nevoie să mai precizez ce a pățit după 23 august 1944 acel mare medic legist român – îmi pare rău că nu-i mai rețin numele –, care a fost convocat prin Crucea Roșie, s-a supus practic unui ordin. Comisia internațională a lucrat săptămâni în șir la Katyn, unde a fost instalat un laborator imens. Există albume de fotografii, am văzut și eu câteva dintre poze. Marii specialiști în medicină legală din Europa – vârfurile acestei discipline –  au concluzionat în unanimitate: rușii sunt criminalii. Adevărul era vizibil dincolo de orice minciună. 

Bineînțeles că rușii au negat cu înverșunare, exact cum fac și acum, după masacrul pe care l-au săvârșit la Bucea. A fost nevoie de trecerea a zeci și zeci de ani, până-n ‘90, când Gorbaciov, strâns cu ușa și de opinia publică, dar și de argumentele părții poloneze, a trebuit să zică da, într-adevăr. 

Comentam în ”Geopolitica terorii” că, în ceea ce privește Katyn-ul, Beria a propus iar Stalin și complicii săi au aprobat aplicarea uneia dintre directivele secrete ale NKVD, anume distrugerea elitelor popoarelor subjugate. Cât despre români, basarabenii sunt primii care au cunoscut oroarea execuțiilor sumare, a gropilor comune și a deportărilor. În România elitele au fost distruse lent, tot la ordinul NKVD, în pușcării și lagăre de exterminare, la Sighet, Jilava, Aiud, Gherla, Pitești, pe Canal, în Deltă, în Insula Mare a Brăilei. În timp ce la Auschwitz și Majdanek, gestapoviștii aplicau evreilor ”soluția finală” și-i maltratau pe militarii aliați care încercaseră să evadeze, conform codului de onoare al prizonierului de război, pe pământ sovietic NKVD-iștii masacrau floarea națiunii poloneze, eroi ai acestui neam mult încercat, militari și civili aparținând elitelor coloanei vertebrale a poporului polonez. 

Și mai scriam ceva atunci: ”Vladimir Putin, președintele Federației Ruse, oaspete al Poloniei, a refuzat să prezinte scuze pentru masacrarea prizonierilor de război și a civililor polonezi inclusiv pentru grozăviile de la Katyn. Musafirul a declarat: ‹Nu dorim și nici nu vom dori să punem pe picior de egalitate crimele naziste și represiunea stalinistă›. Ce e drept, cel puțin numeric nu poate fi vorba de egalitate. Lui Hitler și regimului său li se atribuie circa 6 milioane de victime în timp ce lui Stalin și regimului stalinist o cifră de peste trei ori mai mare, circa 20 de milioane, formată în cea mai mare parte din propriii cetățeni ai tiranului de la Kremlin. 

Dar poate că Putin a vrut să evite crearea unui precedent. Cerând scuze pentru Katyn, ar fi trebuit să ceară scuze și pentru răpirea teritoriilor române, pentru deportarea basarabenilor, bucovinenilor, germanilor, populațiilor din țările baltice, pentru deportarea tătarilor și cecenilor. De asemenea, ar fi trebuit să își ceară scuze pentru campaniile antisemite, pentru deportarea a zeci de mii de evrei în Extremul Orient sovietic. Nici n-ar ajunge un mandat de președinte rus pentru câte scuze sunt de cerut. 

Trebuie punctat și că din ofițerii polonezi arestați s-a încercat să se încropească formațiuni militare de tipul diviziei de trădători ‹Tudor Vladimirescu› dar, spre gloria națiunii poloneze, amatori nu s-au găsit. Nu este mai puțin adevărat că oamenii aceștia erau proaspăt luați prizonieri și nu fuseseră supuși la regimul de care au avut parte prizonierii români timp de câțiva ani de zile până când să se fi alcătuit, în 1943, divizia ‹Tudor Vladimirescu›”.