"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În urmă cu mai bine de vreo două săptămâni am ajuns, în niște circumstanțe pe care nu le voi discuta aici, fiind mult prea personale, internat al Secției Psihiatrie 1 Acuți a Spitalului Județean Mavromati. Unde am văzut cum arată iadul pe pământ. Iadul creat de anumite „elemente violente” care nu erau pacienți ai spitalului, ci angajații lui, cei puși acolo să aibă grijă de siguranța bolnavilor.
Tot acolo am văzut și diferența enormă dintre un infirmier și o infirmieră. Ei, specimenele masculine, în tunici albastre sau verzi, erau cei mai temute. Ele, doamnele care vedeau în fiecare bolnav un copil la ananghie, erau cele mai iubite.
Primul contact cu violența infirmierilor l-am avut la două zile după internare, când un bolnav aflat în calea unui infirmier Aurel, la fumat, în toaletă, a luat aproape din senin o palmă puternică în spatele capului. Ca mai târziu cu câteva zile același infirmier, auzind doi frați gemeni internați acolo, copii de 19 ani, că se ceartă, a intrat în salon, peste ei, și i-a luat din senin la palme, fără să fi pus măcar o întrebare despre cauza discuției contradictorii. După care le-a aplicat amândurora, fără vreun accept din partea lor, un cocktail de sedative.
Copiii se certau pe dreptul de proprietate a unui carnețel de tip block-notes și a unor cărticele de rugăciune. Diferend rezolvat, de altfel, amiabil, vreo 20 de minute mai târziu. Violență absolut gratuită a eroilor îndreptată împotriva bolnavilor lipsiți de apărare.
Un alt episod care mi-a rămas întipărit pe retină a fost momentul în care cei doi frați și-au văzut tatăl adus beat mort la primire, făcând gălăgie, și au început să devină agitați. Auzisem pe la 18:00 șoptindu-se pe hol „A venit Iulian din concediu! Să vezi ordine acu! Să vezi ce dă în ei!”. Și așa a fost. Când a încercat să îl dezlipească de geam și să-l lege de pat pe unul din gemeni și, pentru că puștiul se ținea strâns de gratii de frica centurilor (credeți-mă, nu există umilință mai mare decât să fii conștient și să faci pe tine legat de un pat), a început să îi care pumni în coaste și peste mâini.
Simultan, oarecum, în secția de primire, tatăl copiilor era luat în primire de colegul de secție al lui Iulian, un anume Daniel, iar de la fereastra salonului am văzut cum îi căra pumni bătrânului mort de beat. După care a venit să se laude pe secție cu isprava...
Atunci când infirmierilor le era lene să aplice corecții fizice se foloseau de bolnavii schizofrenici internați pe termen lung, pe care îi întrebuințau ca locotenenți pentru menținerea ordinii pe secție.
Am asistat la o scenă la care am crezut că voi asista doar în fața micului ecran. Când unul dintre aceștia a luat la pumni un bolnav adus cu o seară înainte pentru că acesta refuzase micul dejun și, fiindu-i băgat cu forța în brațe un castron de compot, l-a împins deoparte și a vărsat din el. A mâncat bătaie de 2 ori de la Cosmin, schizofrenicul locotenent. O dată pentru că vărsase compotul pe jos, printr-un salon prin care eu făceam oricum curat de 3 ori pe zi, fiind salonul meu, și încă o dată pentru că a îndrăznit să protesteze în fața infirmierului pentru bătaia anterioară.
O altă chestiune care m-a uimit inițial dar la care am participat ulterior din cauza avantajelor pe care le prezenta, era faptul că infirmierii și îngrijitorii de pe secție primeau, practic, salariile, degeaba. Pentru că toată munca era făcută de bolnavi, ei asumându-și doar sarcina împărțirii mâncării. Eu m-am „lipit” de sala de mese, pe care o curățam de 3 ori pe zi, după fiecare masă, pentru o masă mai decentă (2 porții) pentru că tratamentele antidepresive provoacă o foame oribilă. Cosmin, schizofrenicul, spăla în fiecare noapte holul secției, după care făcea de pază pe hol ca nu cumva să umble unii din bolnavi la furat. Bineînțeles că se fura în ultimul hal.
Și asta în timp ce infirmierii, dar și infirmierele, făceau bani vânzând fumătorilor mai avuți, adică a celor care mai aveau bani pe la camera de gardă a asistenților, țigări cumpărate de la contrabandiștii din Piața Centrală din Botoșani cu 10 lei/ pachet, cu 20 de lei pachetul, pe secție, cei mai direcți fiind o doamnă Iulia, care distribuia și plicuri de ness luate la 0,4 lei și vândute pe secție cu 1 leu bucata, și taica Aurel. Cel ce împărțea palme împărțea, contra cost, și liniștea tutunului. Iar cumpărători existau, pentru că într-un loc în care condițiile de trai sunt mai rele decât în penitenciarul de maximă siguranță de peste gard, Penitenciarul Botoșani, țigările sunt valută forte, cu care ai cafea, lucrurile păzite și ceva mai multă mâncare schimbată pe ele cu cei care mai primeau pachete de alimente de acasă.
Tot acolo am văzut cu ochii mei ce înseamnă prigoana religioasă după ce am aflat că unul dintre pacienți, care mi-a permis să-i spun povestea, Alexandru Moisa, este acolo din cauză că familia soției, italiancă, a decis că este prea religios, deci trebuie izolat de ea și închis într-o secție de psihiatrie, fără acces la un telefon, complet rupt de restul familiei și cu externarea refuzată în mod constant de medicul care se presupune că îi trata „mania religioasă”.
Cele 10 zile acolo au fost 10 zile de iad în care am regăsit credința în Dumnezeu după 24 de ani de ateism militant, 10 zile în care m-am rugat să fac față tuturor privațiunilor dictate arbitrar de diferiți eroi din linia I sau sub-eroi din linia exploatatoare...
