Dinozauri (comentariu la rece)

Ne-am speriat la început, când au dat buzna în sală, cu sunete de iad și colți de fier, bâtând din cozi și zguduind pământul. Între timp, copiii, mai ales băieții, dorm în pat cu figurinele lor din pluș, plastic sau lemn. Au devenit simpatici, tocmai pentru că am priceput că nu ne (mai) amenință, reprezentând un pericol depășit. Ei, așa cum lumea lor, a celor trecuți prin îmblânzirea cinematografică, pare să fi apus geologic definitiv, trezind chiar sentimente de tristețe – să verși lacrimi ecologice, adică fără urme de rimmel, după T-Rex! – alți dinozauri ies din bârloguri: cei ideologici, de interese multiple, de pofte și nebunii. Nu știu cum a reușit comunismul, asemeni imenselor animale de pradă, să se facă uitat atât de repede, de parcă nu ar fi belit lumea mai mult decât jumătate de secol și a ucis peste o sută de milioane de oameni, non-alimentari, încât acum, din fundul curții istoriei recente, zărindu-l pe uliță, ne închidem tiptilment iarăși în căsuța de lemn. Poate-poate nu ne vede. Și merge la alții. Între timp, turmentat, el nu a dispărut, ci stă căzut la stâlpul porții, speriind femeile însărcinate.

Desigur, în ultimele trei decenii, gardul a fost mutat, România fiind pentru prima dată în istoria ei de partea zisă sigură. Ce pățesc deja sau vor pătimi însă românii risipiți în Moldova, în ținuturile noastre din Ucraina – să nu uităm de Maramureșul istoric! – sau în alte colțuri nebănuite și neștiute, unde mâna niciunui demnitar de la București nu a călcat (sic!), asta doar pe câțiva reali patrioți, care știu adică istorie, nu lozinci, mai îngrijorează, căzând finalmente în genunchi și dându-i Lui dosarul în grijă. Doar Dumnezeu știe ce și cum. Asta scoate din minți, până la isterie ajungând la imbecilitate, Occidentul cartezian, obișnuit cu reguli și predicții. Ce a făcut cu ele în pandemie, asta-i altă poveste înrudită. Una peste alta, zilele acestea dinozaurii umblă pe străzile mai-la-estului-european, dar nu este nici film la căminul cultural și nici proiecție la ora de biologie. O credeam amenințare improbabilă în era noastră. Atât de siguri am putut fi, că am deschis bănci, am transferat tehnologii, le-am folosit oamenii, iar acum stăm cu gura căscată că nu se arată recunoscători. Exact aceeași “strategie” aplicată Chinei pe care o mângâiem cu pene de gâscă la grumaz, boicotând diplomatic nu știu ce jocuri de iarnă în care sunt prinși tineri nevinovați. Cică nu sunt respectate drepturile omului. Ce descoperire, ce șoc, ce dezamăgire! Lasă că nici pe democrațiile din Golf, conduse de prinți umaniști, nu ne mai putem baza. A luat-o lumea raznă, coană! Adică primim ultimul talon, dar niciunui postaș nu i se umezesc ochii…

Modul delirant cum încearcă să rezolve Putin cvadratura cercului, dând vina pe decizii greșite luate de Lenin și Stalin, toate încununate în formarea unei țări care în mintea lui nici nu ar trebui să existe, mai indică fix ceea ce, la București de exemplu, este tratat cu stupiditate: memoria dinozaurică. Or, o viață milenară simplifică detaliile, concentrându-se pe ceea ce, la un moment dat, contează. Iar acum contează faptul că Ucraina este o creație tipic modernă ca acele țări cu granițe drepte, trase cu rigla de englezi, în Africa și Orientul Apropiat, autocratul de la Kremlin dând pervers impresia că finalmente ascultă vocea popoarelor, repară nedreptăți și reprinde harta în pioneze noi. Problema de bază: el ascultă, așa zicând, doar de poporul rus care, iată, își cere eliberarea pe care el, neputincios și conștient de importanța funcției pe care o întrupează, este obligat să o susțină. Diferența majoră: nu mai mută populațiile rusești, ci le mărește, garantează și apără spațiul vital. La fața locului. Așa s-au trezit Moldova și Georgia sau Armenia, înainte, cu bandaje. Ca să nu pierdem vremea: dacă rețeta din Crimeea a funcționat, blatul fiind puțin ars pe margini – ce sancțiuni au dat atunci bărbații de stat apuseni! –, de ce nu se mai poate proba iarăși? Cuptorul este deja încălzit de armată, spațiul aerian închis, fluxul de lichidități necesare funcționării pe avarie a statului cel puțin un an de acum înainte, așa că la treabă! Ar mai lipsi decuplarea de la bursă și politică monetară complet autonomă, ca cele două noi republici. Băieți, azi avem și invitați la cină. Nu, nu beau și nu mănâncă nimic. Ne vedem prin televizor. Ura, ce bine! Trupe fericite, comandant suprem pe culmi cezarice, jurnale de știri cu steaguri și, în reluare, la cererea poporului rus de peste tot din lume, “Moscova nu crede în lacrimi!”…

Între stupiditatea principială a unora și cinismul zis realist al altora, revin: cum stăm noi? Cum am precizat deja, aparent suntem de partea bună a taberei. Omenește, cred că este chiar așa, motiv fundamental să nu dau nicio para pe delirul naționalist al politicienilor care și-au mutat birourile în piețe și care, mai nou, scriu tâmpenii în epistole adresate clerului. La momentul de grație, nu a fost o alegere între bine și rău, ci dintre crimă și jaf, pe de o parte, și “doar” jaf pe de alta. Mai bine furat, decât omorât! Să vină aliații cu contractele. Cineva zâmbitor, odihnit, la palat, în capul scărilor, îi așteaptă: Guten Abend, Herr! Dacă din ele mai plătim salarii in situ și rămân elemente de infrastructură militară și civilă, comisionul nu mă mai revoltă. Cumva trebuie să plătim pacea măcar și din pricina faptului că am văzut cât ne-a costat, până azi, ocupația bolșevică. Nu mă pot, cu naturel simțitor cum sunt, stăpâni să revin iarăși și iarăși la întrebarea sper deloc retorică legată de românii noștri pe care i-a prins ghinionul din urmă și, pentru unii, a doua sau a treia oară în viață simt căldura devastatoare a iubirii rusești. Ce putem face pentru ei? De fapt, ce trebuie să facem, fără scuze și alte fente? Iată ora așteptată a iubirii de Patrie, a celei care, dincolo de frontiere, simte cu adevărat, fără promisiuni și voturi, inimile bătând! Dumnezeu să ne ocrotească pe toți, lumea Lui, cu buni și mai puțini buni, cu blonzi și roșcați. Cu cheli.

Amin!