Temelia (despre Brâncuși)

Unul dintre puținele texte publicate de Țuțea în comunism, sub semnătura Petre Boteanu, este despre Brâncuși. Aveam să regăsesc o parte dintre idei și interpretări în monografia unui impostor estetic mondial, exact!, a celui pe care Jean Pârvulesco, un conspiraționist de geniu, îl denunța cu entuziasm. Eram, la 20 de ani, în apartamentul parizian (când nu stătea în America) al Aurorei Cornu, Dumnezeu să o odihnească!, în fața unei replici miniaturale a Coloanei Infinitului. Prima întâlnire cu genialul artist. Apoi, pe urmele lui, am ajuns în așa-zisul atelier din spatele/fața Centrului Pompidou: o făcătură. La propriu și la figurat deopotrivă. M-am odihnit, drept recompensă nebănuită, în micul muzeu de artă modernă găzduit în mațele acelei chestii hidoase, expresie avant la lettre cumva a deconstructivismului – scuze, dar așa se chemă drăcovenia! –, uitându-mă la celebra bluză românească a lui Matisse. Și la sala Brâncuși, “artist francez născut în România”. Fără efuziuni patriotice – dimpotrivă, eram fix în acea fază a vieții când te dorești validat de alții, nu de ai tăi care, oricum, te iubesc –, am simțit cred pentru întâia oară că geografia este un dat și un dar. Depinde ce faci din ea. Salt peste timp: ca preot în diaspora, îngăduit o vreme, am auzit și văzut nemijlocit cum și cât poate să le fie unora rușine de origine. Ce spectacol! Dau puțin înapoi: la prezentarea pe care, fiecare, în puține cuvinte, o făcea despre sine la începutul întâlnirii bursierilor Bisericii Evanghelice din Germania, m-a frapat maniera în care un coleg ungur s-a recomandat: “lutheran din Transilvania”. Nu din România, al cărui cetățean era de fapt, ci dintr-o regiune – Siebenbürgen –, punctual, decupat. Mai lipsea să dea adresa casei. O imbecilitate, mi-am zis. Acum, văd doar neputința suprapunerii dintre hartă și cultura frustrării în care a fost crescut. O ratare de care, la urma urmelor, sunt și eu, român majoritar (încă), răspunzător. Pe temă însă, mai adânc, altă dată.

Mă întorc la genialul nostru. La fiecare vizită, să fie până acum peste o sută, am încercat să refac între biblioteci, centre de fotocopiere (a se traduce celor mai tineri!), inevitabil patronate de marocani sau tunisieni, orele de curs audiate, în curând și date, traseul românilor de excepție. Or, Paris se poate lăuda, nu doar la cimitir, dar din ce în ce mai evident acolo, cu o galerie impresionantă. Sigur, ca unei adevărate capitale mondiale, diversitatea rădăcinilor etnice/culturale îi este marcă distinctă. Până azi. Din acest mediu avea să se hrănească Brâncuși al nostru/al lor: de la prietenia cu figuri mărețe – nu pot asculta nici azi Satie, pe care îl ador, fără să nu asociez finețea claviaturii cu admirația lui pentru gorjean –, la mănunchiul de sentimente pe care le poate provoca un exil necăutat. Arestat geografic, departe de Țară, încremenit într-un topos pe care, cred, îl vedea cum l-am văzut și eu în serile ploioase, la un Beaujolais Primeur cu ceva brânzici, una mai împuțită și mai bună decât alta, artistul a proiectat în continuare memoria unor forme purtătoare de freamăt. Fără internet și smartphone – am reușit să înțeleg de unde vine denumirea: de la inteligența tehnică a obiectului, nu obligatoriu de la cea facultativă a utilizatorului –, omul își aducea aminte. De fapt, ceea ce, parțial, a făcut și în România. Ce a ieșit din asta, deja știm cu toții. O artă imposibil de încadrat, dincolo de elogii, icneli sau exclamații și întrebarea, în dosul palmei, cât costă. Țăranul autodidact, ceea ce nu înseamnă că era lipsit de studii regulare, prezenta nu atât felul românesc de percepție – nu știu câți dintre cei de azi, acasă, mai vibrează... –, ci, mai grav, pe cel omenesc. În general, pur și simplu.

O asemenea cutezanță nu este, trebuie să recunoaștem, la îndemâna oricui. Cum așa? Întrebarea este legitimă într-o epocă în care activiști pentru mediu, abil manipulați și transformați în manipulatori, ipocriți și tembeli la un loc, sau tot felul de celebrități cu milioane de „urmăritori”, a postărilor „virale”, în care, pe scurt, mimarea globalității joacă feste inclusiv financiare, dar și politice sau chiar militare, a vorbi, indiferent cum, în numele umanității pune pe gânduri. Are Brâncuși acesta cont pe FB sau altundeva? Validitatea artei lui se vede, se simte în atmosfera altarică – dacă pot forța limba –, unde el, singur, concentrat, dar nu încrâncenat, este sacerdotul, mutul care vorbește, slăbănogul care întărește, păcătosul care, prin genele întredeschise, cată au-delà. Dar, pentru Dumnezeu!, ce vedea? Ei bine, cum el însuși mărturisește, nu vedea pasărea în zbor, ci decolajul, nu floarea, ci nectarul, nu iubiții, ci iubirea, îmbrățișarea, nu senzualitatea nudă, ci sărutul – cel mai profund raport de care este în stare omul în raport cu altul/alta, de aceea iconic –, nu succesiunea timpului, ci infinitul în care acesta reprezintă, la propriu, o paranteză. Toate acestea le pricepi doar văzând, pur și simplu: la Paris, dar mai ales în fabulosul muzeu de artă de la Philadelphia, peste Atlantic, în care am zăbovit o zi, completată apoi de un drum, era o duminică, în toată discreția (nu spun cât m-a costat taxiul de la Marriott-ul din spatele primăriei și înapoi!) la locul originar, nu la “filiala” din oraș, a colecției copleșitoare, din toate punctele de vedere, Barnes. Acolo i-am văzut, de fapt, pe colegii de generație (+ -) ai lui Brâncuși, mediul în care a putut înflori. Aveam nevoie să îi cercetez pentru a pricepe, cu minimele instrumente de bord cu care sunt înzestrat, fără a fi critic de artă, în ce constă unicitatea și grandoarea olteanului cu adevărat mondial.

Tot într-o duminică și tot pe ploaie, coborând din apartamentul Aurorei (Cornu) din Manhattan, aveam să văd pentru prima și până acum ultima dată – sper să îmi duc fetele într-o zi acolo – pe Brâncuși la Guggenheim. Circularitatea clădirii, o capodoperă, te face să crezi că arta este un crescendo, un fel de întrecere pe unitate, adică pe secole și epoci, din mai bine în mai bine. Ideologia progresului. Or, în sala care adăpostește câteva opere brâncușiene de referință, te oprești și respiri adânc. La propriu. Nu eram doar eu, ci înconjurat, ca mereu la New York sau Paris, de neamurile pământului: asiatici, indieni (din India, adică!), europeni la grămadă. Fără excepție, așa mi s-a părut, toți se uitau cu o ciudată curiozitate, inexplicabilă și inexprimabilă, de parcă ar fi recunoscut ceva, ca și când, la mii de mile/kilometri distanță, ar fi dat peste reprezentări care le vorbeau în profunzime. Se simțeau ca acasă. Precum mă simțeam și eu! Ce ne lega însă, dincolo de idiomul vorbit mai mult sau mai puțin nuanțat – cu 300 de cuvinte în engleză poți ajunge, iată, vicepreședinte/tă american/ă –, de reclamă, pentru că, da, Brâncuși este în mod real un cheval de bataille al marketingului cultural global, un Dauerbrenner, cum ar spune nemții, un evergreen? Am să încerc să răspund. Pentru moment, doar atât: dovada intuiției mele am primit-o prompt la shop-ul muzeului, unde, la întrebarea, aparent nevinovată, ce se vinde cel mai bine, o columbiană simpatică foc (ce pasiune putea degaja!) mi-a răspuns scurt: Brancusi. Și mi-a cerut iertare pentru pronunția defectuoasă… Cât pe ce să o liniștesc, lăudându-mă, precum Enescu, că sunt de profesie, ca Țuțea, român.

Revin și închei: ceea ce recunosc oamenii în Brâncuși este umanitatea. După încercări – unele, iar nu puține, umilitor de reușite, adevărate monumente ale creativității creaturii – în care arta a fost fie decor, fie paravan, culisă sau înscenare ca atare, prin mâinile unuia ca ale celui din Hobița a revenit la suprafață ceea ce, prin proporții, culori, perspective, tehnici abil camuflate, a fost edulcorat, îmblânzit, standardizat de-a dreptul, vorbind acum pe față. Nu contextual, nu ideologizat, fără să demonstreze nimănui nimic. Doar spunând, aparent simplu, povestea pe scurt a căutării lungi cât istoria a omului de către om. Cu un strop de inspirație divină. De ce se cheamă ansamblul din proiectul mai larg, nici azi terminat, Masa tăcerii, da, cea la care a șezut un oarecare cu fundul lui istoric? Pentru că acolo, fără niciun consemn, comesenii tac. Și înghit, ar zice o moldoveancă hâtră. Nu au timp pentru bârfe, sms-uri pe sub poale, nu își arată stilourile Montblanc de la buzunarul de sus al reverendei, nu negociază scurtimea Posturilor de peste ani și nu murmură, a ciudă, că este timpul să plece. Este, la urma urmelor, starea autentică a umanității: în așteptare. A binelui pe care l-a lucrat sau a răului pe care, într-un fel sau altul, l-a meritat. Revenind la texul lui Petru Boteanu, concluzia: Brâncuși este valabil, înnoitor, indicând în fapt temelia, pentru că este ancestral. Adică vechi. Foarte vechi, ca să zic. Că nu își ascunde vârsta, asta îl face, de la un secol la altul, actual.