Mărturii din Vorkuta, lagărul MORȚII: ”Zilnic mureau de foame sau epuizare fizică zeci și zeci de oameni. Zilnic asistai la automutilări pentru a scăpa din infern. Chinurile apocaliptice nici nu pot fi imaginate de o minte omenească”

Eroul Aurelian Gulan (foto sus / sursa Aurelian Gulan Facebook) a fost un ofițer exemplar al Armatei Regale, decorat în repetate rânduri pe Frontul de Est, anchetat de NKVD, prizonier și apoi deținut în Siberii de gheață, de-a lungul a aproape 12 ani, ulterior luând drumul Gulagului de ”acasă”, pentru alți 6, cumpliți prin excelență, după ce avea să fie torturat abominabil în anchetele Securității. 

Va fi hăituit și supravegheat de zdrahonii Securității până în decembrie 1989. În pofida tuturor supliciilor și a presiunilor, la care s-au adăugat ani grei de închisori și lagăre, Aurelian Gulan a refuzat categoric orice compromis, cât de mic, și a respins cu fermitate orice formă de colaborare cu Securitatea sau NKVD. 

Pagina de Facebook Rezistența Anticomunistă din Banat prezintă o serie de fragmente sugestive din mărturiile regretatului Aurelian Gulan păstrate în Analele Sighet 2. Fragmentele se referă la perioada de peste 3 ani petrecută în lagărul de exterminare de la Vorkuta, în niște condiții puțin spus criminale, la care se adaugă urgia iernii – Vorkuta se află la peste 600 de km Nord de Cercul Polar, unde înghețurile sunt veșnice iar temperaturile coboară în mod constant sub -50°C. Vă prezentăm fragmentele în cauză: 

Hecatomba sovietică de la Vorkuta 

”Pentru a ilustra genocidul programat al KGB, mă rezum a vorbi de Lagărul morții al Fabricii de cărămizi din Vorkuta, unde am stat peste trei ani. Vorkuta, aflându-se la peste 600 km nord de Cercul Polar – o regiune cu înghețuri veșnice, cu viscole de zăpadă sub -50°C –, număra peste 2 milioane de deținuți: ruși, foști colaboraţioniști sau foști ‹criminali de război›, ucrainieni benderiști sau voluntari în armata germană, tătari, lituanieni, letoni, estonieni, ceceni, foști prizonieri de război germani, români, polonezi și, nu în ultimul rând, zeci de mii de basarabeni, din cei peste 1 milion alungați din Basarabia în siberiile Uniunii Sovietice. 

În afară de aceste condiții vitrege, eram programați unei înfometări criminale, unei munci epuizante de peste 12 ore zilnic, supuși în lagăr, în plus, unei terori inimaginabile, unde domneau fărădelegile supraveghetorilor, odioase creaturi subumane, care comiseseră în lagăr zeci și zeci de crime pentru o bucățică de pâine și pentru a-și descătușa pornirile ancestrale criminale. 

La cărămidărie 

În aceste condiții, munca într-o mină constituia un privilegiu, fiind ferită cel puțin de vitregiile vremii. Am avut ghinionul să lucrez într-o fabrică de cărămizi, unde timp efectiv de 12 ore, sub amenințarea permanentă a supraveghetorilor, trebuia să scoatem din cuptoare și să cărăm cu ‹capra› (o poliță-raniţă de lemn) cărămizile încă incadescente, deci având o temperatură de +60°-70°C în mediul de afară, care avea -40°-50°C. Chinurile apocaliptice nici nu pot fi imaginate de o minte omenească. Zilnic mureau de foame sau epuizare fizică zeci și zeci de oameni, zilnic asistai la automutilări pentru a scăpa din acest infern. 

În toamna anului 1952, după o trecere prin Stalingrad, foștii prizonieri de război au fost transferați în alte lagăre ale morții din nordul Siberiei, Azbest, Degtearka, Revda, cu aceiași veterani ai prizonieratului și nu în ultimul rând cu excepționali camarazi români (gen. Gh. Stănescu, prof. Ion Georgescu, av. Ion Fatoiu, av. Victor Clonaru, Ion Hănguleșteanu, Aurel State etc.).

Gulagul de ”acasă”

Calvarul sovietic s-a terminat după 11 ani, la 17 decembrie 1956, când după 2 ani începe alt calvar, la fel sau poate mai monstruos, de data aceasta în România. După o anchetă criminală de 1 an și jumătate, care a început la 13 februarie 1958, am fost condamnat din nou, de data aceasta cu un lot de foști prizonieri români, pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale.

După 7 ani de cumplite temnițe și lagăre (Ministerul de Interne, Uranus, Malmaison, Jilava, Salcia, Gradina, Stoienești, Giurgeni), în august 1964 am fost eliberat din Gherla și aruncat într-o închisoare mai mare, în care 22 de milioane de români erau schingiuiţi fizic și siluiţi psihic și moral de partidul unic și de organele lui represive.

De urmări, din păcate, n-am scăpat nici astăzi.

Cuvinte care nu mor 

Numai printr-o reînviere morală și spirituală putem spera la recâștigarea demnității poporului român. Rupându-ne de blestemul mioritic al resemnării, așteptării și neimplicării, numai cu un minimum de discernământ politic, prin o unitate desăvârșită și necondiționată, vom putea instaura adevărul, vom putea vorbi și despre suferințele românilor și trage învățămintele lor. Pentru aceasta, trebuie să alungăm însă disperarea și pasivitatea, trebuie să luptăm pentru schimbarea noastră și a țării – sublocotenentul Aurelian Gulan”.

(Analele Sighet 2: Instaurarea comunismului – între rezistență și represiune / Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei 9-11 iunie 1995 / Editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică 2016)

Citește AICI mai multe despre Aurelian Gulan.