Unitatea operativă a Ortodoxiei

Am asistat în ultimele trei decenii la câteva crize inter-ortodoxe și, mai larg, inter-confesionale. Fie nemijlocit, prin contacte la fața locului, prieten și/sau coleg cu cei implicați. Așa am urmărit, văzând efectele nemijlocite, conflictul între cele două jurisdicții ortodoxe din Republica Moldova, umilințele la care au fost supuși românii fideli Patriarhiei de la București, dar și eroismul celor care, în instanțe și nu numai, au reprezentat cu succes cauza. Nu mă pronunț asupra Mitropolitului (nostru) Petru, până de curând fără un sinod mitropolitan în care să își dea măsura, ci doar încasând atacurile și calomniile de la Chișinău și Moscova deopotrivă. 

I-am văzut “la muncă” însă pe ierarhii ruși sau filoruși. Cu excepția luminoasă a Vlădicului Dorimedont de Edineț, mort în condiții suspecte, restul erau și mai sunt o haită de vechili post-sovietici de cea mai proastă extracție morală, intelectuală și umană. Din același aluat am văzut ulterior că sunt făcuți și alți ierarhi care au menținut, cu instrumente politico-(pseudo)bisericești, influența rusă în teritoriu după dizolvarea URSS: în Georgia, dar și în Estonia, fără a putea să îl laud nici pe rusul din Germania. La vremea lui, când a venit mitropolit în Austria, m-am bucurat să îl cunosc pe cel devenit între timp “Lavrov-ul” ortodox rus, Vlădica Ilarion. Apoi, la scurt timp, tot la fața locului, am văzut ce a însemnat în viața Bisericii Ortodoxe din Bulgaria schisma dintre cele două sinoade, cel zis comunist și cel zis liber. O gogoriță nesimțită care însă a funcționat, statul folosindu-se când de o grupare, când de alta. Unii ar fi dorit și la noi aplicarea acestui scenariu de așa-zisă curățare. Ne-a ferit Dumnezeu! Paralel cu conflictul dintre ortodocși și greco-catolici, în Transilvania, dar și în partea vestică a Ucrainei, am luat pulsul coabitării dificile a marilor confesiuni și religii în Țara Sfântă. Cât despre Fanar, nici azi nu pot uita decepția de a constata ce a mai rămas din glorioasă Patriarhie Ecumenică, lipsită de o școală teologică funcțională. Ce săptămână minunată am avut, între Europa și Asia, pe insula Halki! 

De ce trec în revistă o parte din aceste experiențe, de-a dreptul fondatoare când au loc la vârsta potrivită? Pentru că tot timpul, omenește, m-am întrebat cum de poți avea aceeași credință, același mod de a o celebra, cu diferențe culturale, și teoretic același drept canonic dar, ca un făcut, să nu te poți privi în ochi, să nu fii capabil de a rezista unei întâlniri. Fără nicio excepție, la sutele de conferințe de-a lungul și de-a latul lumii, am avut inevitabil divergențe cu slavii. Uneori și cu grecii. Cel mai bine m-am înțeles, până azi, cu occidentalii convertiți, nemți, francezi sau belgieni, și cu teologii ortodocși din diaspora americană, cu toate că termenul ca atare nu este întru totul corect, acolo existând, de fapt, o Ortodoxie locală, împărțită tot pe criterii etnice, dar evident mai relaxată față de obsesiile istorice și de certurile jurisdicționale din lumea veche. 

Pe acest fundal uman și instituțional, nu este deplasat să ne întrebăm ce se va întâmpla dacă Rusia ocupă Ucraina. O să asistăm la arestarea ierarhiei ce ține de Constantinopol, la închiderea mânăstirilor și a parohiilor neobediente? Până unde o să meargă nebunia? O să oferim încă un temei de sminteală în plină lume care, oricum, a luat-o razna? Amintirea unității nu ar putea hrăni măcar un viitor civilizat? Nu știu…

Sus să avem inimile!