Piteștiul de după Pitești

Într-un interviu recent, Mădălin Hodor reia cu nesaț tezele absolut mizerabile expuse de tovarășul său Mihai Demetriade cu prilejul unui articol mai vechi. Poate unii dintre voi își mai amintesc că Demetriade a ”descoperit” ceea ce ”descoperise” și Securitatea după ’52: că așa-numitul Experiment Pitești ar fi fost organizat și declanșat de deținuții legionari la comanda lui Horia Sima, pe atunci aflat în Spania. Torturile acelea abominabile – insista Demetriade, reluat acum de Hodor – ar fi avut un pattern ”legionar”, un vechi specific ”legionar”. E motivul pentru care Demetriade a invocat un episod violent petrecut între legionari, în lagărul german de la Rostock, după rebeliunea din ‘41, ceea ce reprezintă o exagerare cumplită și o decontextualizare premeditată. Cu alte cuvinte, legionarii s-ar fi omorât și s-ar fi mutilat între ei cu mijloace ”legionare”, Securitatea n-avea nici cel mai mic amestec. 

De-a dreptul monstruos e că prin exact acest tip de ”argumente”, securiștii criminali scapă nepedepsiți chiar și în zilele noastre. Bunăoară, cazul lui Gheorghe Ursu (torturat bestial în beciurile Securității din Calea Rahovei, la comanda aceleiași Securități genocidare) este edificator – aduși într-un târziu în fața instanței, ceea ce în sine este rușinos, călăii securiști au ridicat din umeri, au negat totul și au aruncat întreaga răspundere în spinarea celor doi deținuți de drept comun care îl chinuiseră până i-au cauzat moartea. Adică ”deținuții s-au bătut și s-au omorât între ei, noi n-avem nici cea mai mică vină!” Instanța i-a achitat pe criminali, firește, trăgându-i parțial la o oarece răspundere doar pe executanții direcți. Hodor și Demetriade ar trebui să ne edifice dacă și deținuții aceia de drept comun din anii ‘80 – printre care dublul criminal Marian Clită – erau tot ”legionari”. Și ei l-au bătut, l-au torturat și l-au ucis pe regretatul Gheorghe Ursu după un pattern ”legionar”? 

Dar Franț Țandără tot “legionar” era? Torturile la care își supunea victimele (recunoaște că a omorât peste 100 de oameni la indicațiile directe ale securiștilor, de cele mai multe ori aceștia asistându-l) tot ”legionare” erau? O parte din chinurile la care Țandără își supunea victimele au fost puse din plin în scenă și la Pitești, dar și prin alte pușcării și aresturi ale Securității. Erau atrocitățile astea de factură/inspirație ”legionară”? 

Nu, desigur că patternul nu era unul ”legionar”, haideți să nu fim caraghioși. Dimpotrivă, metodele erau cât se poate de securistice și de comunistoide, așa cum va fi fost și rețetarul Experimentului Pitești. Iar dacă a fost vorba despre un pattern al distrugerii calculate, căci despre așa ceva vorbim, acesta ne-a provenit din URSS, fiindcă România acelor ani nu a făcut altceva decât să copieze etapele represiunii staliniste, totodată dezvoltând o serie de particularități despre care voi scrie cu altă ocazie. Din ‘48 și până cel puțin la începutul anilor ’60 (când lucrurile au intrat în logica decretului din ‘64), tortura și brutalitățile au fost dominantele Gulagului românesc, cu anumite intensificări la începuturi, în perioada Experimentului Pitești și cu o nouă răbufnire în ‘56, pe fundalul Revoluției Ungare. 

Motivele pentru care atrocitățile au atins culmi ale cruzimii în prima perioadă a terorii, mai exact până în ‘52 (moment ce coincide cu oprirea abruptă a Experimentului Pitești), sunt multiple, însă cred că două au fost primordiale. În primul rând, deși ocupată de trupe rusești și cu instituțiile de forță conduse de agenți NKVD/GRU, România a avut totuși o puternică și îndelungată rezistență armată. Această stare de lucruri (coroborată cu largul sprijin de care partizanii anticomuniști se bucurau în rândul populației) i-a făcut pe comuniști să recurgă la brutalități și torturi greu de închipuit. În al doilea rând, scriitorul și jurnalistul Victor Frunză remarca o altă motivație esențială, pe care o nota, încă din anii ‘70,  asumându-și riscuri ce-l puteau costa viața, într-un manuscris lucrat pe ascuns și care ulterior, în ‘84, avea să ia drumul străinătății și să fie publicat la o editură din Danemarca, după fuga autorului din țară. Frunză subliniază că teroarea incipientă ar fi putut evita numeroase vărsări de sânge și atrocități dacă liderii comuniști din fruntea țării nu ar fi fost împărțiți în două grupări care își împărțiseră instituțiile de forță și concurau între ele pentru ca, rivalizând pe linie de partid, fiecare în parte să se laude la Moscova cu cât mai multe arestări, condamnări și destructurări de așa-zise grupări subversive. Firește, Frunză face referire la gruparea moscovită din jurul Anei Pauker și la gruparea așa-zisă ”românească” pe care o coordona Gheorghiu-Dej.     

Dar să revenim la Hodor și la insistența lui că ar exista și ”studii” care ar demonstra elucubrațiile lui Demetriade. Nu, Mădălin Hodor, nu există ”studii” care să susțină vânarea de vânt a lui Demetriade și nici rătăcirile tale direct interesate, iar ce a scris prietenul tău nu e un ”studiu”, sunt niște speculații descalificante preluate direct din dosarele Securității și prezentate fără metodologie și de o manieră antiacademică, cel mult o încercare jurnalistică. În schimb, da, există o serie de studii serioase scrise de istorici autentici care demonstrează (cu documente, cu martori, cu logică elementară și cu bun simț) că ceea ce îndeobște numim ”Experimentul Pitești” a fost inițiat, organizat și coordonat de Securitate, și asta până în cele mai mărunte detalii, întregul rețetar venind tot de acolo.

Într-un interviu acordat doamnei Lucia Hossu-Longin, istoricul Mircea Stănescu (probabil cea mai autorizată voce în ceea ce privește Experimentul Pitești, având în vedere deceniile de studiu) îi indică fără menajamente pe principalii vinovați pentru barbaria săvârșită la Pitești și exportată în alte bolgii ale genocidului comunist, zugrăvind un veritabil bestiar. Clarificările lui Mircea Stănescu sunt extrem de importante într-o perioadă în care diverși indivizi direct interesați rostogolesc minciunile abjecte ale Securității: 

”La momentul 1949-1951, când are loc această demascare-reeducare, șefii erau următorii: în primul rând membrii Secretariatului Comitetului Central (Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Iosif Chișinevschi, Vasile Luca, Teohari Georgescu), și apoi e vorba de șeful Securității, Gheorghe Pintilie, și adjuncții săi, cel mai important fiind Nicolschi, care răspundea din partea Securității de deținuții politici.

Apoi a fost o linie a Internelor, Marin Jianu, apoi este vorba de conducerea Securității. În speță, structura care se ocupa cu demascările și reeducare în închisori a fost o structură a Securității numită Direcția a III-a (Contraspionaj, Închisori și Miliție). 

În cadrul structurii Direcției a III-a exista o subunitate destinată să se ocupe în mod efectiv cu demascările și reeducarea în unități de detenție (închisori la început și apoi lagăre, când a început Canalul și când alte unități de muncă au fost deschise). Această unitate se numea la început Biroul Operativ (1949-1950). Din anul 1950 s-a numit Serviciul Operativ și Serviciul Inspecții, care aveau o structură centrală.

Apoi erau șefii birourilor, care erau corespondentul acestui serviciu în teritoriu, în unitățile de detenție. Începând cu 1949, toate unitățile de detenție au fost prevăzute cu ofițeri politici, ofițeri de Securitate a căror sarcină era – pe lângă studierea stării de spirit a deținuților și extragerea de informații – și reeducarea. Toate unitățile de detenție în care s-au desfășurat demascări au avut drept controlori acești ofițeri de Securitate. 

Urmau apoi informatorii și rezidenții – cei mai calificați informatori ai ofițerilor de inspecții. Unul dintre ei a fost Eugen Țurcanu.

Am prezentat această linie de comandă pentru a vedea exact unde se situa Țurcanu și care a fost rolul lui, deoarece au apărut tot felul de clișee care-i prezentau pe Bogdanovici și Țurcanu drept conducătorii demascărilor și reeducărilor din închisoare. Aceasta este o imagine care a fost creată ulterior de Securitate ca să arunce responsabilitățile pe umerii deținuților, ceea ce se va vedea foarte clar în procesele organizate începând cu 1954, cu victimele și țapii ispășitori din închisori. Ei nu erau liderii, erau niște executanți privilegiați”. 

Observați că, deși informațiile acestea sunt publice de ani și ani de zile – vă recomand volumele domnului Mircea Stănescu – și în pofida faptului că aceste realități sunt documentate și demonstrate în multe alte studii serioase scrise de istorici reali, Hodor și Demetriade o țin langa cu patternul ”legionar” de la Rostock pe care tot ”legionarii” l-ar fi pus în practică la Pitești, probabil la comanda lui Horia Sima din Spania. Mai mult chiar, ca unul care le-am luat la mână și le-am conspectat, vă pot asigura că la informațiile pertinente poți ajunge pe bază de dovezi incontestabile și dacă ai minima curiozitate să răsfoiești dosarele Piteștiului și dosarele proceselor piteștenilor. 

Oare de ce ignoră Hodor și Demetriade realitățile? De ce le deformează, uzitând în acest sens strict punctul de vedere al Securității? Pentru că ei sunt apostolii Piteștiului de după Pitești. Dacă le veți studia traseul profesional (numai la stat) și de unde le-au venit bursele veți înțelege multe. Foarte multe. Prestația lor nu e pentru dezbaterea cu istorici specializați în represiunea comunistă, cu specialiști și cercetători ai domeniului, oameni care știu prea bine cine a inițiat, a regizat și a condus ororile piteștene, la fel cum știu asta toți cei care și-au făcut lecturile la vremea cuvenită. Prestația lor e pe bani, e motivată de speranța unor sinecuri/funcții/noi burse șamd.. E propagandă de extremă stânga prezentată drept dezvăluiri ”istorice”. E armă politică. Și nu se vor opri, pentru că numai asta pot și nici nu sunt capabili să facă altceva pentru a se întreține. Însă lucrurile chiar au devenit de un caraghios sinistru: dacă citești cel mai recent articol al lui Hodor rămâi cu ideea că marea problemă de dinainte de ’89 era ”legionarismul” comunismului, nu comunismul ca atare, din ‘44 și până recent. Miroase a bășicare din ”purism”. 

Iar Piteștiul de după Pitești este dublat de un Aiud de după Aiud, având în vedere că nu de puține ori postările și articolele lui Demetriade trădează faptul că a dat iama în așa-zisa Carte Albă a Aiudului și e convins că a găsit un filon de aur. Da, e aurul proștilor. Cunoscătorii știu prea bine de ce. 

De la Hodor și Demetriade nu veți afla niciodată că Eugen Țurcanu nici măcar nu era legionar, ci comunist cu carnet de partid. Când l-au arestat securiștii, Țurcanu abia revenise de la o întrunire a tinerilor diplomați comuniști din Bulgaria. Era comunist cu solide convingeri de cel puțin doi ani. A fost arestat pentru că, torturați de Securitate, niște studenți legionari l-au turnat că, în ’40, pe când era doar un copil, a luat parte la două ședințe ale unei Frății de Cruce. Ăsta a fost capul de acuzare, l-au anchetat și l-au condamnat. Având o ură viscerală față de legionari – din cauza lor ajunsese la pușcărie și se alesese praful de cariera lui diplomatică –, Țurcanu a fost prelucrat și a devenit rezident al Securității la Pitești – da, ați citit bine: rezident al Securității, el nu avea statut de deținut politic. Țurcanu mânca la cantina gardienilor și a ofițerilor politici, primea aceeași mâncare și beneficia de suplimente alimentare. Securitatea a tot pompat chestii în fundul lui. I se acorda oricând asistență medicală iar unii gardieni i se adresau cu ”domnul Țurcanu”. Același Eugen Țurcanu a ieșit de câteva ori cu o bicicletă din penitenciar și a pedalat nestigherit prin oraș până la sediul Securității Pitești – fapt documentat de o sursă memorialistică cât se poate de credibilă. Probabil că cei doi știu o parte din toate aspectele astea, dar omit să le și spună, fiindcă altfel nu le ies compunerile. 

Hodor și Demetriade nu vă vor spune niciodată numele celor aflați în nucleul de 5-6 deținuți primi ”reeducați” care au declanșat reeducările violente cu o brutalitate ieșită din comun. Un prieten istoric a săpat în trecutul unuia dintre ei și a aflat că avusese un frate care a fost general NKVD în Rusia (!), nu în altă parte. Pe un altul l-a regăsit și într-o sursă memorialistică privind preludiul înscenării securistice de la Tămădău (!). Nu există nici cel mai mic indiciu, nici cea mai mică dovadă că acești 5-6 oameni despre care vorbim au fost vreodată torturați sau că s-au exercitat orice fel de presiuni asupra lor, cum s-a întâmplat cu toți ceilalți, aceștia din urmă trecând prin torturi abominabile, unele defalcându-se de-a lungul a luni și luni de zile, până i-au zdrobit și i-au transformat în agresori. Pe unii n-au reușit să-i zdrobească nici așa. Trebuie să conștientizăm că intensitatea și omniprezența torturilor de la Pitești dau dimensiunea uriașei rezistențe anticomuniste de la Pitești.

Nu prea văd ca Hodor și Demetriade să amintească un adevăr incontestabil susținut de numeroase documente și de martori: torturile, brutalitățile și umilințele aveau un unic beneficiar. Securitatea, evident. Studenții erau torturați în urma unor indicații exacte pentru a spune sub tortură ceea ce reușiseră să ascundă în anchete. În urma acelor delațiuni, securiștii făceau noi percheziții, noi arestări. 

Că Experimentul Pitești a fost organizat în cele mai sus-puse birouri ale Comitetului Central și ale Securității este întărit și de faptul că reeducările prin tortură se ispăvesc dintr-odată, chiar după prăbușirea grupării Pauker-Luca-Teohari Georgescu-Nicolschi. Doar Vasile Luca va ajunge în pușcărie, va trece prin Închisoarea Tăcerii de la Râmnicu Sărat și va muri la Aiud, în chinuri groaznice, bolnav de sifilis și tubercoloză. Ironia face ca în timp ce el sucomba printre gratii, legionarii Aiudului să fie eliberați, după decretul din ‘64. 

Și mai e o capcană pe care o tot rostogolesc Hodor și Demetriade: insistă că atrocitățile de la Pitești au fost săvârșite fără știința Moscovei, asta întrucât la baza reeducărilor nu a stat așa-zisa ”pedagogie” a lui Makarenko. Păi nici eu nu cred că Makarenko a avut de-a face cu reeducarea piteșteană, n-am crezut niciodată, dar asta NU înseamnă că serviciile secrete rusești nu erau la curent cu ce se întâmpla sau că nu au fost implicate. Este exclus ca astfel de informații – ulterior folosite în luptele interne – să nu fi avut relevanță pentru anumiți ochi. E de-a dreptul incredibil că Hodor și Demetriade iau în derâdere aceste probabilități în condițiile în care primii trei șefi ai Securității au fost agenți NKVD cu acte în regulă. La fel (fie GRU) erau numeroșii lor colaboratori și mulți dintre așa-zișii consilieri sovietici plasați prin ministere și omniprezenți în aparatul central. Pe de altă parte, la Pitești s-a lucrat de multe ori cu totul conspirativ, fără înscrisuri, în spiritul crimei și al vremurilor, dar asta nu înseamnă că ceea ce încă nu știm nu a existat. Și totuși de ce sunt absorbiți Hodor și Demetriade să țină Rusia-agresoare departe de orice vină în cazul Piteștiului? Pentru că după aia nu le mai iese dileala cu ”legionarii”.

E limpede că un cercetător integru și competent nu ar trebui să facă generalizări în necunoștință de cauză – mulți studenți de la Pitești chiar nu erau legionari, ci regaliști, simpli țărani fără vreo afiliere sau simpatizanți ai partidelor istorice. Din nou, acest aspect e demonstrabil la orice oră din zi sau din noapte. Faptul că victimele sunt acuzate la grămadă, fără probe și fără fapte, arată că pentru comuniști nu s-a schimbat absolut nimic: dacă ești anticomunist, pentru ei ești ”fascist”, ”legionar”, ”extremist”, ”homofob” ș.a.m.d.. Mă mir că Hodor și Demetriade nu sunt deja aplaudați public de Ion Iliescu: ”Felicitări, dragi pionieri! Eu v-am spus asta încă din ‘90!”

Împroșcarea de-a valma a sute/mii de victime cu acuzația de ”legionari” e un gest descalificant, mai ales că vorbim despre niște studenți care nu au fost condamnați pentru faptele lor, ci pentru atitudini și convingeri. A-i răpi victimei statutul de victimă este monstruos. E Piteștiul de după Pitești, fraților.