Biserica & Patria (ce le unește și ce nu)

Cum se vede, după epuizarea în ultimele trei decenii a dezbaterilor să le numim doctrinare – niciuna însă dusă la capăt sau antrenând concluzii practice –, de la social-democrație la liberalism și de creștin-democrație la progresism, a venit vremea să reluăm mai vechea chestiune a raportului dintre Biserică și națiune, dintre Ortodoxie și naționalism. Recentele ieșiri publice ale unui personaj, precum și atacurile deja comise, sistematic, la adresa discursului patriotic care se revendică din credința religioasă au agitat spiritele. Patriarhia, prin cuvântul purtătorului ei de cuvânt, dl Vasile Bănescu, a fost nevoită să ia poziție, să precizeze termenii și să tragă liniile de demarcație. Nu îmi propun să “traduc” textul dlui Bănescu, oricum clar, ci doar să mijlocesc receptarea duhului său.

Înainte de orice, ar trebui spus ceva cinstit, iar nu lăsat să plutească pe apa aproximației: asocierea Bisericii majoritare cu un partid politic nu este nici opera celei dintâi, dar după câte știu nici a celui de al doilea. “Legătura” au făcut-o alții, cei care au pus etichete și care, obsesiv, au vorbit cu timp și fără timp despre pericolul extremismului, despre reeditarea situației interbelice – câtă ticăloșie morală și inadecvare exegetică să faci asemenea salturi! –, despre nu știu ce fel de încrengături, complicități vinovate, la limita penalului, la capătul cărora erai îmbrâncit cu pseudo-rigoare logică să te întrebi de ce BOR ar dori să ia “puterea”. Acest abuz de cuvinte s-a văzut în supratitlul dat de “agenții” comunicatului Biroului de Presă al Patriarhiei: BOR se pronunță contra X sau X nu (mai) are sprijinul BOR. Însă nici astfel, negru pe alb, unii nu sunt mulțumiți, ba chiar îi putem suspecta de o anumită dezamăgire că poziția Bisericii a fost cât se poate de limpede, fără echivoc, exprimată public, ei continuând să bată câmpii. Așa citeam afirmația cuiva, a unui oarecare universitar specializat în clasificarea zecimală a nimicului, că, de fapt, toate partidele de la noi au avut, au și vor avea o aripă, tendință, apucătură extremistă, că, în subsol, colcăie de tot felul de vietăți scârboase. Melodia îmi pare foarte cunoscută: imediat după decembrie 89 se spunea, iar ecourile au ajuns până azi, că am fost, de fapt, toți, într-un fel sau altul, colaboratori ai Securității. Măcar și prin lipsa unei reacții consemnate ca atare la faptul de a fi fost aduși pe lume în timpul regimului de tristă amintire. Așadar, până aici, nimic schimbat în materie de mijloace și procedee. De unde și concluzia de etapă, în fapt o reconfirmare, că există largi pături de comentatori, directori de opinie, funcționari publici sau demnitari, anonimi frustrați și specialiști nerecunoscuți care își datorează prezența publică, susținută în spate salarial și nu numai, defectelor, scăpărilor, neclarităților. În consecință, a le îndrepta, repara sau limpezi îi lasă, pur și simplu, fără obiectul muncii.

Apoi, ne lovim de reacțiile unora dintre cei care se simt abandonați, chiar terfeliți, umiliți în simțămintele lor de iubitori ai Patriei prin textul dlui Bănescu. Nu doar că, retoric, te iau la șuturi, dar te acuză de lașitate, conformism, slăbiciune, înregimentare, trădare, vânzare de neam, apostazie, îndrăcire. Pe scurt, nu ieși întreg de la judecata acestui tribunal ad hoc. Să nu uit: pentru ca peisajul să aibă o complexitate obositoare pentru ceilalți, pentru criticii de meserie din exterior, se suprapun întrebări și dileme retorice. Primul lucru, cel mai simplu pentru că este la îndemână precum cuierul de la intrare, îi vizează pe “intelectuali”. Care spun, în vorbe meșteșugite, numai prostii, altfel decât simplii țărani morți cu credința în suflet. Acuza de a nu fi țăran este întărirea celei de a fi intelectual. Te-au demascat și ți-au scos din ițari tableta! Mai departe: dacă ne delimităm de cauza națională – ca și când acesta ar fi miezul mesajului Bisericii Naționale! –, cum rămâne cu împărații bizantini sau domnitorii noștri creștini?! Îi acuzăm și pe ei de extremism? Îi scoatem din calendar?! Adusă problema în modernitate: înțelegem, de fapt, de ce se întârzie sau nu se dorește canonizarea sfinților închisorilor! Secretul este acum accesibil oricui. Să nu ne mai prefacem. Misterul a fost devoalat, autorii morali fiind înfășurați în câte un covor, zbătându-se precum niște gândaci ai istoriei. Zică lumea ce o zice, inclusiv Patriarhul (că de dl Bănescu oricum nu ne pasă), noi am priceput cine și cum lovește Ortodoxia. Ei, acum este acum: câtă răbdare îngerească poți avea să recuperezi, la un loc și pe loc, fundamentele biblice, practica bisericească, istoria, confruntările ideologice, să explici, fără prea mari speranțe, anvergura și profunzimea, să transmiți în cele din urmă, fără a jigni direct și/sau indirect, că asemenea teme nu pot fi simplificate, caricaturizate, că, în general, Biserica nu se grăbește să tragă concluzii, că ne aflăm cu toții, de la vlădică până la opincă, în plin proces de maturizare sufletească? Că am putea auzi mai deslușit vocea lui Dumnezeu dacă am ține o vreme gura închisă și gândurile în carantină…

Desigur, nu există, omenește vorbind și cu atât mai mult dacă ne încredințăm inspirației de sus, capitol imposibil de prezentat, de explicat măcar prin enumerarea opiniilor divergente. Inclusiv raportul generic dintre Biserica lui Hristos și patriile pământești ale creștinilor de diferite limbi, culturi, sensibilități. Fără să repet cele spuse deja, este limpede că destinația noastră rămâne, cum am aflat de la însuși Mântuitorul, repetând zilnic în Rugăciunea Domnească, Împărăția Cerurilor. Evident, până la ea, mărturiile de credință, sângele vărsat, mai ales cel al martirilor, anticipă, întăresc și motivează. În ciuda diferenței esențiale, legătura cu Patria de jos, așa zicând, nu o pune sub semnul întrebării pe cea cu Patria de sus, așa cum aceasta din urmă nu a face inutilă pe prima. Ca de atâtea ori – scuze pentru locurile comune! –, problema este una de ton, de doză, de proporții, de încadrare. Asemeni țăranilor invocați abuziv împotriva celor cu carte, adică a copiilor și nepoților lor, omul teafăr știe când și cât, unde și dacă, acum sau mâine, din prima sau treptat, frontal sau cu răbdare se luptă pentru un ideal, inclusiv pentru cel al Patriei. Cultivatori sau crescători, în ritmul firesc al maturizării, cei de dinaintea noastră au știut să meargă la luptă, cum au știut să și îndure, să mai aștepte, au pus urechea la ecoul de clopot și la pieptul gliei, ajungând, secol după secol, cel mai fertil îngrășământ, cernoziom al Învierii. Nu s-au luptat doar pentru cauza lor, ci înainte de orice pentru noi, pentru urmașii care, de atâta drag de ei, ne-am pierdut echilibrul, beției de cuvinte urmându-i una a patriotismului ca expresie a etnicității exclusive, în contradicție cu universalitatea Creației. La urma urmelor, aici este poticnirea: cum să fii tu însuți în plină globalizare, cum să reziști în fața talazurilor care erodează faleza identitară, amenințând să spele, precum nisipul, memoria, reperele, fidelitățile? Că suntem de acord sau nu, (re)găsirea acestui echilibru, profund afectat mai ales prin experiența diasporei, a înstrăinării geografice temporare sau definitive, reclamă o bună și temeinică așezare. Pe care însă, dacă o avem, o pierdem relativ ușor. Motiv să revenim periodic, inclusiv prin orele de istorie de la școală sau în parohie, la ruta inițială. Să reinstalăm GPS-ul.

Nu mai lungesc. Anticipare și deja trăire, ca în oglindă, cu vorbele Sfântului Apostol Pavel, a Împărăției Cerurilor, Biserica este o întrupare inclusiv concretă, materială, a marelui ideal, așa cum Țara în mijlocul căreia vestește Evanghelia este, la rândul ei, tot o întrupare, geografică și nu numai, a unui deziderat. Inevitabil și igienic, logica bisericească nu se suprapune mereu și nici total peste cea lumească. De unde și neînțelegerile amintite. Apoi, cele două Patrii, de sus și de jos, au elemente comune care își împrumută reciproc din omenitate și dumnezeiere, teandric. După epocă și cu îngăduința lui Dumnezeu, cele două Patrii sunt călăuzite de unii inspirați sau de alții fundamental nepotriviți. Poți, de exemplu, să susții patriotismul național-comunismului ceaușist, adică să pui un criminal alături de adevărații eroi? La fel, dacă ești atent la semnele vremii, la capcanele întinse și la șansele oferite, nu înseamnă că ai abandonat temelia istoriei. Oricum o luăm, reformulăm, o traducem și transportăm: iubirea de Dumnezeu și de Patrie, pentru a nu intra în conflict, presupune luciditate, onestitate, determinare. Dacă este adevărat că nu poți sluji la doi Domni în același timp, nu mai puțin adevărat este că nu poți detașa pe cetățean de credincios, pe omul duhovnicesc de cel al timpului care i-a fost dat. Menținerea celor două dimensiuni într-un întreg, evitând schizofrenia unei alegeri imposibile: iată marea artă sufletească, proba ultimă a faptului că, inclusiv fără Moarte și Înviere, Întruparea ca atare a fost o minune în sine. Să ne mirăm că noi, neputincioși, nu reușim mereu să o înțelegem, trăind-o? Dumnezeu să întărească pe fiecare în parte și pe toți la un loc, să separe apele, precum la trecerea minunată a Mării Roșii, să ne călăuzească gândurile și pașii, să adune pe cei pierduți și să smerească pe cei semeți, să ne țină aproape fără să uităm cât de departe suntem de Înțelepciunea Lui. Ne-am întrebat de ce catedralele primului mileniu creștin, al celui bizantin în speță, sunt dedicate Sfintei Sofii? Pentru că inteligența convertită și neștiința luminată țin, la un loc, nu doar granițe de imperiu sau țară, ci mai ales propriile noastre fruntarii interioare. În acest sens:

Sus să avem inimile!