Iubirea de țară (scurt manual de întrebuințare)

Răspund, cum altfel?, pe scurt!, la câteva întrebări, observații și critici, precum și la nedumeriri și capete de insinuări sau etape preliminarii ale unui proces de intenție. Alminteri decât împărțirea, polarizarea i-am spune azi, în cazul opțiunilor spirituale care nu lasă loc spațiilor intermediare, griurilor și aproximațiilor – ce este da, da, ce este nu, nu; nu poți sluji la doi Domni sau ia-ți crucea și urmează Mie! –, în materie de decizii omenești, în treburile cetății, trebuie să ai înțelepciunea șarpelui, nu doar blândețea de porumbel hipnotizat, adică să acționezi inspirat și aplicat deopotrivă. Așadar, exprimarea iubirii de Țară, care poate părea unora cumplit de abstractă, adică mai curând o ideologie și deloc o stare de spirit, ar trebui să se concretizeze în:

– folosirea corectă a limbii Țării pe care pretinzi că o iubești; nu ai cum să întreții un raport intim cu referința cea mai înaltă în afara celei religioase, evident;

– cunoașterea onestă, cu tot cu nuanțe, a istoriei Țării pe care pretinzi că o iubești; fără acest bagaj, iarăși se ițește la orizont acuza/riscul ideologizării, instrumentalizării;

– coerența între ceea ce spui și ceea ce faci, mai ales dacă ai la îndemână instrumente de lucru cu impact comunitar; de exemplu, complicitatea transpartinică, inclusiv când este vorba despre banii Țării – vezi pensiile speciale –, nu este tocmai o dovadă de iubire;

– concluzia nemijlocită că efortul nu poate fi decât colectiv; niciun lider al românilor nu a reușit să zidească, să realizeze ceva solid fără români, ci doar de unul singur; formula se aplică, evident, mai tuturor popoarelor;

– percepția, bazată pe cultură, nu pe instinctul vânătoresc, a tematicii reale care preocupă o cât mai mare parte a societății în mijlocul căreia te afli; nu este productiv să tai doar bucata care îți convine, să ocupi “zona” abandonată, neglijată; idealul este să te pui în slujba tuturor;

– așezarea realistă pe hartă a Țării pe care spui că o iubești; dar și în timp; altminteri, proiectele de viitor riscă deja din faza verbalizării să își arate lipsa de realism, de consistență; da, iubirea de Țară nu înseamnă doar cinstirea trecutului, dar nu mai puțin scrutarea orizontului;

– recunoștința față de toți cei care, minoritari etnici și culturali, au făcut și continuă să facă parte din proiectul de unitate al majorității; inutil să îi înjuri, concret, pe unguri că achiziționează imobile și terenuri în Transilvania, când statul român nu face uz de drepul de preempțiune precum, recent, la Cluj, și de atâtea ori în ultimele trei decenii;

– încurajarea, prin reguli și înlesniri, a celor din diaspora de a reveni în Țară; nu îi putem reduce la simple surse financiare; oricum, cei plecați au fost și rămân cel mai mare investitor direct în România; or, mai ales la orizontul crizei actuale și a celei care se anunță, coagularea este unica strategie de supraviețuire;

– faptă, evidentă, și mai puțin vorbă, agitație, declarații.

PS Am să revin cu o completare la declarația dlui Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei.