Bartolomeu 111 (un ierarh adevărat)

Anul trecut s-au împlinit un secol de la naștere și zece ani de la moarte. La aceștia din urmă adăugăm azi prima linie din al doilea deceniu. În toți acești ani, fără să mă roage cineva sau să mă simt obligat, am oficiat consecvent ritualul memorial. Nu atât pentru a nu fi uitat el – cum ar putea fi?! –, ci mai ales pentru a mă agăța, la propriu, de amintirea cuiva de care, personal, am nevoie mai mult decât oricând. Și nu sunt singurul. Se pare că nu doar corpul de credință are nevoie de el, ci întreaga societate românească traversată, precum pe o scenă, de figuri caraghioase și triste, de golani și improvizați, de hoți și de șmecheri, de putori și de jigodii. Adică exact de acea menajerie umană de care Părintelui îi era scârbă. 

La urma urmelor, avea tot dreptul să nu fie îngăduitor: după ce vezi și afli cine și cum te-au lucrat, ani de zile la rând, după ce ai fost ținut pe tușă, umilit, admirat și invidiat în aceeași respirație grea de năpârcă, după ce ai încheiat socotelile și te-ai dedicat ultimului mare proiect al vieții tale – diortosirea Sfintei Scripturi –, a fi ales, ca soluție de avarie, la 73 de ani, într-o ascultare înaltă a Bisericii, îți dă un ascendent rar. Biologic, știi că ai zilele numărate, la propriu, că trebuie să te concentrezi pe ceea ce contează, că nu poți să pierzi vremea cu dușmănii și aranjamente, cu bârfe și sforării, cu colecții de veșminte și bijuterii liturgice, așa cum nu te mai afectează nici răutățile unora, dar nici laudele stridente ale altora. Ai ajuns pe platoul vieții și, de acolo, nu te vezi pe tine mare, ci însăși viața drept ceea ce este în realitate: o adiere de vânt, o floare de cristal, un minunat și dumnezeiesc dar pe care nu ai nicio scuză să îl risipești ca un prost încremenit în părea bună despre tine.

Pe cât a fost de respectat, mai ales în ultimii ani de viață, ca Arhiepiscop și apoi Mitropolit la Cluj, pe atât Părintele nostru s-a adâncit în meditația despre zădărnicia și vânarea de vânt despre care scrie psalmistul. Mărturie stau predicile lui, toate înmuiate din plin în conștiința propriilor limite și în iubirea manifestă, exagerată chiar, a lui Dumnezeu. Ce privilegiu, om tânăr, să apuci pe drumul existenței având în față, întrupat exemplar, și celălalt capăt! De câte iluzii poți fii scutit, fără ca prețul să fie cinismul sau fatalismul, ci agonisind imensa virtute creștină: realismul. 

În consecință, nemijlocit, Părintele nu a jucat, nu s-a autoînscenat, nu a căutat publicitate, nu a tras nimănui covorul de sub picioare. De la distanță, anumite acțiuni au putut fi percepute și altfel, fapt asupra căruia, ingrat, mă vedeam obligat, din onestitate și dragoste față de el, să îi atrag atenția. Uneori cu riscul de a îl enerva: “Bine, bine, băiete, vrei să îmi aduci aminte că nu sunt perfect!”. Ne linișteam de regulă imediat după aceea. Uneori, tulburarea sufletească dura câteva zile sau, în chestiunea modului de înființare a Mitropoliei, luni. Pentru a ne regăsi cu delicatețea și complicitatea a doi oameni care, de fapt, nu au nimic de pierdut. Lecția consecvenței. Da, tocmai cea la care majoritatea dintre contemporani a asistat on line, cu întreruperi.

La urma urmelor, la Cluj, s-a străduit să fie un ierarh în sensul adevărat, plin al cuvântului: părinte, nu stăpân, cu autoritate, nu autoritar, grijuliu, dar nu indiscret, lider, nu manipulator, drept, nu arbitrar, direct, nu mieros, corect, dar în niciun caz crud. Nu a mințit și nu a tolerat minciuna, nu a făcut nici pe eroul, nici pe victima, nu s-a dat lovit de istorie și nici nu a subminat autoritatea bisericească, a zidit când a putut și a tăcut când nu avea ce spune – adevărat, situație foarte rară! –, s-a pus în slujbă, necerând la schimb recunoștință, onoruri sau titluri. A refuzat de mai multe ori să fie membru de onoare al Academiei, dar nu din orgoliu, ci pentru că, de formație veche, știa că pe scara valorilor nu poți figura simbolic: laureat onorific al Premiului Nobel! Ești sau nu ești. 

La final, a cedat invitației, dându-i curs, fapt de care, aveam să aflu mai târziu, aveau să profite și câțiva înalți tembeli. Pe scurt și neaoș: a fost bărbat, nu curvă! A călcat în consecință, nu a negociat, aranjat sau râvnit, nu a lustruit clanțe pentru ca, odată ajuns pe treapta dorită, să împartă privilegii și sudalme, dar nici să își construiască o curte. Da, a trăit inclusiv într-un univers paralel, dureros de ermetic, jignitor la adresa democrației: în lumea ideilor, a literelor, a teologiei, a iluștrilor prieteni și mentori avuți de-a lungul vieții, a cuvântului cumpănit, precum săgeata în arc, care, eliberat, ajungea direct la țintă, umilitor de precis.

Inutil să mai spun, repetându-mă, câte, la 11 ani de la plecarea lui pământească, am putea învăța de la Părintele nostru. Faptul aparent simplu că nu s-a așternut praful uitării, ci este actual până la sfâșiere – ce nevoie de unii ca el am avea în vremurile acestea tulburi! – ne arată că, în ceea ce îl privește, vorba i-a fost precum viața și aceasta precum vorba. Fără metafore inutile.

Dumnezeu să Îl bucure întru Împărăția Sa, iar pe noi să ne întărească!