Rescrierea istoriei

E o chestie care mă zgârie pe retină în multe articole: acuzația de „rescriere a istoriei”. „Dușmanul încearcă să rescrie istoria”, indiferent cine ar fi acel „dușman”, cam ăsta e semnalul de alarmă.

Cu mulți ani în urmă, la Universitatea București facultatea de specialitate se numea „Litere și Istorie”, nu întâmplător. Pentru mulți istoria este o formă de literatură. Cât este istoria literatură și cât știință, cât de știință este literatura, că s-au desprins de filosofie pentru a se întoarce către ea, că în ziua de azi nu prea poți scrie istorie fără un minim bagaj de sociologie și economie, că în România nu există un curs serios de metodologie științifică a istoriei nici măcar la nivelul școlilor doctorale (sau cel puțin eu nu am auzit de așa ceva) - toate acestea sunt chestiuni de finețe.

Dar rescrierea istoriei este un sport practicat de mii de ani. Nu există „rapoarte finale” în domeniul istoriei, orice se poate discuta, interpreta și reinterpreta. Barierele legale nu funcționează decât pe perioada în care pot fi aplicate sancțiuni, dar nici așa nu se ajunge foarte departe.

Rescrierea istoriei nu este nici rea, nici bună, este parte a dezbaterii publice, dezbatere în care se scurg problemele contemporane și iau forme și interpretări istorice.