Fierbere

Cam aceasta este starea de fapt și de spirit de care, la diferite temperaturi, ne molipsim, suferim, transpirăm. Și ne răcorim cum știm. În plină iarnă în emisfera nordică – cu zăpadă la Ierusalim, Atena și Constantinopol/Istanbul –,  ne înflăcărăm, ne prăjim la soarele istoriei și, în general, fierbem de nervi, de așteptări, de frici și alte neputințe și năzuințe. Nu departe de noi, trecând prin noi, încleștarea geostrategică, previzibilă de decenii, la capătul căreia se va rescrie harta influențelor, ne găsește, din fericire, în situația de a nu fi, cel puțin potrivit garanțiilor de securitate, la mezat. Teoretic și practic, nu ne amenință nimeni nemijlocit. Evident, în cazul unui conflict armat între Rusia și NATO, marea problemă va fi, pe termen mediu, criza economică exprimată prin inflația peste puterile noastre de a o contrabalansa altfel decât prin noi și noi împrumuturi. Lung sau scurt, generații multe o să plătească pentru el, pentru război. Desigur, vor cădea, la propriu, trupuri, vor muri inclusiv soldați români. Probabil un general-doi. În rest, aparent cinic, războiul, dacă este să vină, se va duce potrivit noilor arme – de aceea este și numit, gnostic, “hibrid” –, adică prin lovituri punctuale, sabotaje reciproce ale sistemelor electronice, punerea pe butuci a curselor aeriene civile, debranșarea de la sursele de energie etc. La final însă, negăsindu-ne singuri în fața istoriei, ieșim la capăt. Cu prețul traumelor unei generații care a trecut prin pandemie, învățând online, însingurată, izolată, pentru ca apoi să vadă la televizor, cu ochii măriți, cum se bat oamenii mari. Repet: avem toate datele să trecem relativ ușor peste această încercare. Pentru că se vor bate, în definitiv, alții pentru noi, cu armele lor, cu tehnica lor. În consecință, cine țipă zilele acestea, aducând în discuție ieșirea României din UE și NATO este fie zănatec rău, fie trădător, adică incapabil să vadă viitorul, atât cât este omenește posibil. 

Într-un asemenea peisaj, scena politică locală este deprimantă. Nu critic, ci doar constat. Pe ansamblu, se văd cu ochiul liber lipsa clarității, viziunea, limpezimea gândului, determinarea. Nu este o scuză, dar după un război epidemiologic, declanșarea unuia cu oțel, lasere și rachete trădează o strategie de adâncire a confuziei. Motiv să o spunem, național și internațional, că este ora adevăraților conducători. Dar avem așa ceva? Probabil, dar nu îi vedem încă. Probabil unii abia se nasc sau se pregătesc de bacalaureat. Oferta momentului este puțin spre deloc încurajatoare. Sentimentul, întărit de fapte, că asistăm la scadența unui tip civilizațional, că se epuizează, pe grabă, ultimele depozite de încredere și solidaritate, că, după tranșarea chestiunii, nu se va mai putea face politica de până acum este din ce în ce mai apăsătoare. Revenind la pandemie: pe durata ei de peste doi ani, mai toate felurile de autoritate au fost supuse la o probă involuntară. Am tot spus: transformarea științei în complice a puterii, gestionarea agresivă, cu reguli de un absurd evident pentru orice om teafăr, suspendarea parlamentarismului, instituirea unor mecanisme decizionale restrânse, anexarea mediatică unidirecționată, în slujba plătită a guvernelor, a efortului real al medicilor, adevărați eroi, inexistența unei dezbateri reale în lumea medicală, cenzura, lipsa transparenței privind remediile, toate contractele și protocoalele fiind, peste tot, secretizate, umflarea statisticilor până la ștergerea diferenței esențiale dintre “mort din cauza virusului” și “mort pe durata pandemiei”, absența unor concluzii de etapă, bazate pe autopsii – toate acestea și altele în plus au uscat, la propriu, corpul social, au inoculat la început teamă, transformată ulterior în furie. Dacă mai adăugăm și conspiraționismul, inevitabil în aceste condiții propice, atunci, vorba nemțească, avem toată salata.

Care ar fi soluția, răspunsul, reacția, perspectiva? Unele cercuri au lansat cu succes teza că orice punere în chestiune este, subteran, un act de extremism, de contestare a ordinii legale, de fascism – da, ați citit corect! –, de tot ceea ce specia umană a putut inventa mai infect și mai reprobabil, fiind la final criminal. Alții, în replică, vor să revină la cadre de viață mai simple, mai aproape de autenticitate, dezbrăcând existența de coaja groasă a ideologiei și manipulării. Au fost redescoperite, la nevoie, valori și gesturi care contează cu adevărat, salvându-ne umanitatea: de la compasiune la banale cumpărături, de la rugăciune la plasarea speranței acolo unde îi este adevăratul loc: în Dumnezeu. De bună seamă, Cel de sus nu anulează libertatea celor de jos. Așa revenim la întrebarea acestui paragraf. Pentru a nu vorbi generic, ce facem în și cu România? Cu o pandemie reală prin efecte inclusiv non-medicale și la orizontul unui război despre care nu știm când și cum se va declanșa – cel mai prost scenariu: amânarea, punerea pe umerii copiilor și nepoților a unei poveri nemeritate –, ce credem că ne poate întări, îndrepta și încuraja? Ce am avut până acum, sub nicio formă. O Țară revenind la rădăcinile ei, la indentitatea și elementele constitutive ale acesteia, de la limbă la credință? Dar cum? Este facil să contești, dar să construiești… Mai ales când, la propriu, nu ai oameni, milioanele de avorturi și de demisii destinale, luând drumul străinătății, văzându-se acum cu toată puterea unei vinovății împărțite: politică, politicieni, mediu de afaceri, șpăgi, intermediari, retrocedări frauduloase, fiare vechi, clivaje sociale, dar și păcate individuale, obișnuirea cu pojghița prosperității, adormirea simțului moral, corupția în mic drept răspuns la cea în mare. 

Nu pot decât să sper că, prin fierbere, distilare, răcire, circuite și alte priceperi, o să avem o esență, acel puțin care poate înnobila totul, acel puțin aluat care dospește toată frământătura. Până atunci, să nu ne lăsăm amăgiți, antrenați în planurile unora sau altora, ci să practicăm discernământul, darul deosebirii duhurilor. Or, acesta din urmă nu înseamnă, drept concluzie, să nu te bagi pe motiv că nu este ziditor sufletește. Cu luminile și umbrele ei, istoria în care suntem ne reclamă prezența. Dar altminteri. În cunoștință de cauză, cu simț al grostescului și, peste toți și toate, cu onestitatea celui care a înțeles în al 12-lea ceas că își fură propria căciulă, că trebuie să fie onest, să facă doar ceea ce știe, lăsându-i pe alții să facă restul, fiecare după talantul său. Între totul și nimic, între retragere și implicare – iată ecartul vieții creștinului în cetate. Aidoma celuilalt, profund experimentat alături de rude și prieteni pe care i-am pierdut: între viață și moarte. Cu diferența esențială că moartea nu este ultimul cuvânt. Inclusiv după un război, de orice fel, sufletesc sau fizic, florile de cireș, merele văratece, nucile tomnatice, gutuile în fereastră ne îndeamnă să vedem, să simțim, să înviem. 

Sus să avem inimile!