"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Judecător în Titu, timp de cinci ani, național-țărănist cu ferme convingeri și, evident, un anticomunist desăvârșit, Chiriac Toader (foto dreapta sus) este îndepărtat din funcție în iulie 1947. Prinzând de veste că Securitatea se pregătea să-l aresteze, se înarmează până-n dinți, părăsește domiciliul conjugal din Titu și ia calea vieții de fugar, ascunzându-se pe la rude și prieteni, mai cu seamă în comuna sa natală, Slobozia Moară, unde dosește armament și cărți interzise, laolaltă cu zeci de gloanțe, dar și prin localitățile limitrofe. Pe-atunci avea 35-36 de ani.
Din ‘48, pe fundalul marilor valuri de arestări, represiunea devine irespirabilă. Cu mari greutăți, Chiriac Toader reușește să rămână în libertate încă cinci ani, îndurând numeroasele privațiuni și chinuri ale vieții în clandestinitate, până în fatidica dimineață de 12 octombrie 1953, când doi milițieni și alte două-trei persoane în civil îl surprind în casa surorii sale, Ioana Șerban. Fără să ezite, Toader scoate de la brâu pistolul Mauser, îi amenință și-i culcă pe burtă, apoi o rupe la fugă încercând să se facă nevăzut. Caraliii telefonează la centru și cer ajutoare. În urmărirea proscrisului pleacă 15-16 milițieni călare înarmați cu pistoale-automate, hotărâți să-l prindă viu sau mort, dar mai degrabă mort, având în vedere ce a urmat.
L-au ajuns într-un zăvoi de salcâmi, la câțiva kilometri de Mănăstirea Bâldana, în jurul orei 13.00, și au deschis focul ca la balamuc asupra lui, fără vreo somație. Deloc impresionat, Chiriac Toader a ripostat pe măsură, cu focuri de pistol și rafale de automat. Închipuiți-vă că a reușit să fugă în zig-zag cam 4-5 kilometri, poate și mai mult, având în vedere cifrele invocate în procesele-verbale de interogatoriu, în direcția pădurii Râioasa, printre gloanțe și cu milițienii pe urme, izbutind totuși să-i țină la distanță, ba chiar împușcându-le și doi cai.
Incredibila și glorioasa cursă a fostului judecător avea să se sfârșească abrupt, chiar lângă zidul Mănăstirii Bâldana, unde a fost secerat de o rafală de automat sau de mai multe – în dosarul de la Securitate se vorbește când de 7, când de 8 gloanțe care i-au intrat în corp, dar mai contează numărul? S-a prăbușit inconștient, sângerând abundent. Când și-a revenit în simțiri, era legat de un pat al spitalului din Ghergani, pradă durerilor ce-i răvășeau corpul. Puțini ar fi scăpat cu viața-n ei după o astfel de împrejurare. Lângă el se aflau securiștii, desigur, camera fiind păzită de milițieni înarmați.
Vă avertizez că cele citite până aici nici măcar nu se compară cu cele ce abia urmează. La primele interogatorii, când securiștii l-au luat la pumni și la picioare, făcând imprudența să-l lase fără cătușe, Chiriac Toader le-a răspuns cu aceeași monedă, ceea ce nu-i de ici, de colo: i-a luat și el la pumni pe anchetatori și chiar a apucat să administreze vreo doi-trei, zdraveni! Un detaliu esențial: anchetele aveau loc în arestul Securității din Calea Rahovei, un abator uman.
Însă adevărata măreție a național-țărănistului Toader Chiriac nu stă în faptul că i-a luat la pumni pe securiști, fiind călcat în picioare după aia și rezistând supliciilor ca unul fără de carne, sau că a tras cu automatul în milițieni, dorindu-și să moară în luptă, deși toate acestea sunt acte rarisime, ci vine din următoarea certitudine confirmată atât de învinuiții din lot, cât și de toate înscrisurile aflate în dosarul de la Securitate: de-a lungul anilor de anchete, torturi abominabile și bătăi demolatoare (‘53-‘57/‘58), fiindcă despre așa ceva a fost vorba, Chiriac Toader nu doar că nu a admis nici o clipă acuzațiile securiștilor, dar aceștia nu au putut afla de la el absolut nimic, indiferent de caznele la care l-au supus. Mai mult, i-a persiflat și i-a înjurat în față. A se reține că, potrivit proceselor-verbale de interogatoriu, întrebat de ce a ales să tragă în milițieni în loc să se predea, învinuitul răspunde că din ”ambiție” și ”orgoliu personal”, precizând că regretă că nu a reușit să-i împuște (foto jos proces-verbal de anchetă).
(Sursa: arhiva Podul.ro)
Inițial s-a forțat condamnarea la moarte a lui Chiriac Toader, finalmente țărănistul primind o sentință de 25 de ani, urmând să fie eliberat în ‘64, la decret, după 11 ani de calvar. Mereu în colimatorul Securității, Toader avea să ducă o viață grea, la periferia societății comuniste. Despre circumstanțele morții sale mi-a relatat nepotul său, Ilie Vasilescu (foto stânga sus), într-un amplu interviu în care a dezvăluit toată această istorie fabuloasă:
”În a doua jumătate a anilor ‘80, Chiriac Toader a suferit trei accidente vasculare cerebrale. După cel din urmă, nu și-a mai revenit niciodată. În decembrie ‘89, nu mai știa pe ce lume trăia. Zăcea cu ochii pierduți, captiv în alte dimensiuni. Cel care odinioară deschisese focul împotriva milițienilor nu mai auzea împușcăturile, sau nu le mai lua în seamă.
Avea să moară în primăvara lui 1990, la spitalul Fundeni. Sunt ferm convins că cele trei accidente vasculare cerebrale s-au datorat numeroaselor lovituri primite în cap de-a lungul anchetelor de la Securitatea din Calea Rahovei. Bătăile alea cumplite nu puteau rămâne fără urmări, mai devreme sau mai târziu, la fel cum fără urmări nu puteau rămâne nici numeroasele lui Negre, fiind un obișnuit al izolărilor pe toată durata detenției”.
În cele ce urmează vă prezint fragmentele din interviu în care domnul Ilie Vasilescu relatează arestarea unchiului său, țărănistul Chiriac Toader:
Răzvan Gheorghe: Dezvoltați, vă rog. Când și cum a fost arestat?
Ilie Vasilescu: În noaptea de 11 spre 12 octombrie 1953, Chiriac Toader se afla în casa din Slobozia Moară a uneia dintre surorile sale, Ioana Șerban, care îi mai oferise adăpost și în alte rânduri. În aceeași casă mai locuia o soră de-a lui, Elena Bârnovescu, profesoară suplinitoare în comuna Brezoaele, cu cele două fiice ale sale: Antuza și Macrina. Soțul ei era preot, fusese condamnat de ceva ani și încă se afla la închisoare, nu știa nimic de soarta lui, ulterior aveam să aflăm că a stat amar de timp la Aiud. Nu peste mult timp, Antuza urma să se prăpădească la o vârstă fragedă, în familie spunându-se mereu că a murit de dor – plângea zi și noapte după taică-său, se simțea din ce în ce mai rău iar medicii n-au fost în stare să identifice o maladie exactă. S-a topit pe picioare, a bolit până când nu a mai fost. Și micuța Macrina plângea deseori după taică-său, țin minte cum își îngropa fața în palme și scâncea într-un colț. Curând, foarte curând, securiștii le vor aresta și mama și o vor bate cu sălbăticie timp de o lună.
Dar să revenim la arestarea unchiului meu. A doua zi dimineață, în jurul orei 10.00, la ușa casei au ciocănit doi milițieni însoțiți de alte două-trei persoane ce nu purtau uniforme – procesele-verbale de interogatoriu vor consemna, rece, alte ”două-trei persoane îmbrăcate în civil”, fără a le specifica ocupația. Intenționau să facă o percheziție domiciliară, motivul fiind de-a dreptul ilar – insistau că dispăruse o butelie, vezi Doamne, dar nu explicau de ce ajunseseră să o caute tocmai la acea adresă. Dând cu ochii de unchiul meu, i-au solicitat actele. Acesta le-a întins un buletin de identitate care nici măcar nu-i aparținea, dar asta doar pentru a le deturna atenția, în timp ce a scos pistolul Mauser de la cingătoare, ațintindu-l spre milițieni.
– Pe burtă, toți! Acum!, a tunat. Culcați pe burtă!
Ăia s-au conformat în grabă, vizibil înspăimântați. Erau obișnuiți să bumbăcească în grup oameni fără apărare, acum ei se aflau în bătaia pistolului. S-au întins pe-acolo toți patru-cinci, câți or fi fost, și au implorat pentru viețile lor. Mare minune de nu s-or fi și scăpat pe ei... Cu unchiul nu era de joacă.
– Care mișcă îl găuresc!, i-a asigurat. Nici privirea să n-o ridicați!
Chiriac Toader și-a luat bruma de lucruri, printre care și automatul Daimler Puch, evident, ținându-i în permanență pe milițieni sub amenințarea pistolului, și a tăiat-o direct prin grădini, încercând să dispară cât mai repede, deși nu-i convenea să se miște ziua în amiaza mare. Ar fi putut să-i împuște pe caraliii ăia, dar a evitat vărsarea de sânge, printre altele fiind conștient că astfel le-ar fi distrus definitiv pe Ioana și Elena.
Milițienii au telefonat degrabă, au raportat incidentul și au chemat ajutoare. În scurt timp, pe urmele lui Chiriac Toader au pornit 15-16 milițieni călări, înarmați până-n dinți și hotărâți să-l prindă viu sau mort, dar mai degrabă mort, având în vedere ce a urmat. L-au ajuns undeva, la câțiva kilometri de Mănăstirea Bâldana, în jurul orei 13.00, și au deschis ca la balamuc focul asupra lui, fără vreo somație. Unchiul a ripostat pe măsură, n-a stat pe gânduri, cu focuri de pistol și rafale de automat. Închipuiți-vă că a reușit să fugă în zig-zag cam 4-5 kilometri, poate și mai mult, având în vedere procesele-verbale de interogatoriu, în direcția pădurii Râioasa, printre gloanțe și cu miliția călare pe urme, izbutind totuși să-i țină la distanță pe caralii, ba chiar împușcându-le și doi cai. Ulterior, în anchetele Securității, Chiriac Toader va declara cu mândrie că regretă că nu a reușit să-i împuște și pe milițieni, deoarece aceștia sunt niște ”oarecare”, reprezentând regimul comunist, adică răul absolut. Întrebat insistent de ce nu s-a predat, va spune că asta ține de orgoliul și ambiția lui! Vom analiza aceste aspecte la momentul potrivit, fiindcă așa ceva nici n-ar putea fi trecut cu vederea.
Incredibila cursă a unchiului meu avea să se sfârșească chiar lângă zidul Mănăstirii Bâldana, unde a fost secerat de o rafală de automat sau de mai multe – în dosarul de la Securitate se vorbește când de 7, când de 8 gloanțe care i-au intrat în corp. S-a prăbușit inconștient, sângerând abundent. Când și-a revenit în simțiri, era legat de un pat al spitalului din Ghergani, pradă durerilor ce-i răvășeau corpul. Puțini ar fi scăpat cu viața-n ei după o astfel de împrejurare. Lângă el se aflau securiștii, desigur, camera fiind păzită de milițieni înarmați. Rănile s-au vindecat cu greu, a avut mult, mult, de tras, dar s-a încăpățânat să rămână în viață.
De-a lungul anilor, am trecut deseori pe la Mănăstirea Bâldana, am aprins câte o lumânare și m-am gândit la glorioasa și de-a dreptul fabuloasa cursă a unchiului meu, hotărât să moară în luptă decât să se predea unor ”oarecare”, sfidându-i pe securiști.
(Citiți AICI întregul interviu)
