Der Sitz im Leben (sau unde și cum suntem pe hartă și în timp)

Expresia nemțească, la origine teologică, se referea la început doar la condițiile în care se articulează un text, aici: biblic. Lărgind perspectiva, ea trimite azi la un necesar exercițiu de verificare a întemeierii unei decizii prin interogarea argumentelor ei. Pro și contra. Tocmai acest exercițiu este absent la noi, înlocuit cu tot felul de analize, pronosticuri, “sentimente” (simt că nu va fi război!), critici la adresa înzestrării Armatei noastre fără a ști, concret, despre ce este vorba, că un dispozitiv de patru decenii, prin actualizări tehnice permanente, este ca și nou, pe timp de pace, doar mai ieftin decât cumpărat din catalog. Una peste alta, între reducerea centralei (consumă!), greva ilegală a unor putori sindicaliste și un sfârșit de săptămână prelungit, știri, schiuri și aprèschiuri, iată că ziua de azi ne interoghează. A fost 24 ianuarie 1859 un noroc, o pleașcă, chiar o cacealma sau o bocceluță alunecată la noi din greșeală de pe ciocul berzei istoriei, o tărăboanță plină cu entuziaști numiți, la grămadă, pașoptiști? Sau, pur și simplu, o pălitură geostrategică de toată frumusețea?

Ei bine, da! A fost o mișcare insuflată de patriotism inteligent, de calcul atent și de poziționare atât de riscantă, încât nu promitea – ba, sugera de la sine, spre a deruta – să fie de durată. Caracterul nițel nebunesc și tratarea în consecință cu superioritate de către Marile Puteri a unei construcții percepute drept provizorie au garantat, imediat și pe termen lung, succesul alegerii aceluiași Vodă în cele două provincii românești, recunoscut ca atare de cancelariile străine. La urma urmelor, moldovenii și muntenii nu au inventat nimic, ci au aplicat cu pricepere acea instituție juridică a lui Personalunion care a traversat evul mediu până în modernitate. Geografic, ea se vede și azi, din Marea Britanie în Canada și până în Australia, alături de alte câteva zeci de state, care au în Regina Elisabeta a II - a numitorul comun. 

Detaliile le pot oferi tratatele de istorie. Semnificativ rămâne faptul, doar aparent trivial, că în vreme ce la Iași avem un Muzeu al Unirii de la 1859, la București, în oglindă, nu avem nimic. Hotelul unde a avut loc alegerea este și acum în ruină, așteptând interesul actualului stat, înaintea celui al mediului privat. Ne consolăm că nu este prima și nici ultima dată când, pelican bezmetic, statul român își rupe din trup, din substanța patrimonială, pentru a o arunca la întâmplare sau la cerere sau că așa a hotărât, oarbă și orbită, Justiția. De curând, pentru a face un salt în Transilvania, cel mai prestigios edificiu al Clujului a fost retrocedat pe seama unui enigmatic testament, neatestat de nimeni, scris cu creionul pe o bucățică de hârtie. O epigramă, așa zicând, determinantă cât istoria!

La urma urmelor, pentru a scurta, ceea ce se vede cu ochiul liber, se citește cu uimire și se aude cu groază este maniera în care este invocat argumentul istoric. Fie că împărtășesc, fără să știe, viziunea hegeliană, preluată de Marx, care ne arată, precum o lege fizică, adică imposibil de contestat, că, de la Decebal și Traian, firul devenirii noastre conduce inevitabil și nesmintit către comunism și apoi către cei care i-au mâncat hoitul, fie că, browniană, istoria este suma unor aranjamente, surprize, poziționări de moment și mici trădări pentru o cauză mare – cei care se folosesc impropriu de istorie produc proba continuă nu doar a faptului de a nu fi înțeles-o, de a nu ști ce caută, la urma urmelor, în ea, precum pe o scenă, cu reflectoarele în ochi și publicul în întuneric, așteptând replica, dar mai ales faptul, dureros, că nu dau două parale pe ea, câtă vreme nu le slujește confortului lor imediat. 

Cred că, oricât de idealist pare, cursul istoriei nu poate fi controlat sau cel puțin dirijat, drenat, decât prin cunoașterea de sine, ca persoană și societate deopotrivă, fixând mai des harta și găsindu-ne așezarea în timp. Este exact ce fac un Victor Orban la Budapesta sau un Vladimir Putin la Moscova: abuziv, unilateral și justificând crima, asemenea lideri, care par puternici tocmai că vin pe umerii istoriei, sunt sacerdoții autoîncoronați ai auspiciilor doar de ei interpretabile. Or, rotindu-se pe cer, în ciripit de oțel, MIG-urile anunță, ca de obicei, ceva bun pentru unii și, cum altfel?, ceva rău pentru alții. Pașnici și mereu în defensivă, cu excepții unor episoade când ne-am pierdut mințile, noi trebuie să ne întoarcem, mai ales, către noi înșine, la al nostru Sitz im Leben.

Concret, pe lângă cunoștințele juridice, de organizare a statului, de locul României în UE și NATO, dar și dincolo de aceste alianțe, politicienii de azi și de mâine trebuie în regim de urgență – ce spun? de supraviețuire! – să (re)capete viziunea istorică. Nu ideologică, nu romantică și nici altminteri. Pur și simplu. Așa cum, la școală, pe vremuri, învățam pe de rost tabla înmulțirii, neavând mobil cu calculator. Acest efort nu are drept finalitate să ne măsurăm cu numele glorioase, ci, mai modest și infinit mai practic, să nu cădeam sub standardul fixat de înaintași. În plină democrație, avem nevoie de o conștiință nobiliară. Așa cum moștenitorii castelelor și fostelor domenii regale se străduiesc, din generație în generație, să le întrețină, făcând de fapt un gest de mentenență a istoriei, mereu în căutare de resurse materiale, tot astfel noi trebuie să dăm mai departe ceea ce am primit. De la tacâmuri la heraldica prestigioasei familii din care facem parte. Altminteri, Lumpenproletariat, ne vom comporta precum bolșevicii la Palatul de Iarnă sau sovieticii la Peleș sau, mai târziu, Ceaușescu cu Bucureștii, intrând cu bocancii, spărgând semințe și bând apă din bidéu.

România de azi – și nu suntem singura țară de acest fel – este suma unor ingrediente esențiale: teritoriu, idealuri, sânge, jertfă, limbă, credință, culturi, inclusiv diferite. Începutul de an 1859, la un deceniu de la încercarea nereușită, din pricina trădării, de emancipare națională, găsea cele două provincii românești unite și astfel pregătite, ca peste alte decenii, să le aducă în aceeași unitate și pe celelalte. Timpul și harta. Pierderea simțului pentru unul înseamnă căderea, dispariția de pe a doua. Pare simplu, dar nu este. De la epidermă și până la prăsele, cam așa se percepe istoria, dar al lui Dumnezeu și libertate creatoare a omului deopotrivă.

La mulți ani, România!